Elena a simțit cum i se strânge stomacul și cum tot aerul din cameră devine brusc prea greu. Nu mai exista „poate exagerez”. Nu mai exista „o să treacă”. Ce se întâmpla era real și se întâmpla în acel moment.
La început, Cristina a început cu detalii aparent mici. Ton ridicat pentru orice lucru lăsat în dezordine. Ușa camerei încuiată „ca să învețe disciplina”. Refuzul meselor până când „se comportă cum trebuie”. Sofia plângea înfundat, fără oprire. Mara devenise tăcută, retrasă, ca și cum încerca să dispară.
Elena a intrat în cameră cu un bol de supă caldă, ținut aproape de piept, ca și cum ar fi ascuns ceva interzis.
— Mâncați puțin, dragile mele… a spus încet.
— Elena… ne e frică, a șoptit Sofia, cu vocea ruptă.
Atunci Elena a înțeles că nu mai are timp de ezitare. Știa că orice pas putea să-i coste locul de muncă, dar și-a dat seama că liniștea ei nu mai conta.
A luat telefonul și l-a sunat pe Mihai.
— Domnule… nu ați plecat, nu-i așa? a întrebat cu voce joasă, tremurată.
A urmat o pauză lungă.
— Sunt la un hotel. De ce?
Elena a inspirat adânc.
— Întoarceți-vă. Acum. E important.
Pe partea cealaltă, Mihai a simțit cum i se strânge pieptul. Fragmente de imagini i-au revenit brusc: fețele copiilor, tonul Elenei, rigiditatea Cristinei.
— Vin imediat, a spus scurt.
A condus fără oprire, toată noaptea.
Când a ajuns, dimineața abia se ridica peste curte. Poarta era întredeschisă. În casă, liniștea părea nefiresc de adâncă.
A pășit încet înăuntru. Din direcția camerelor se auzeau voci. Una aspră. Alta calmă.
— Nu aveți dreptul să mă contraziceți, spunea Cristina. O să învețe cu forța dacă trebuie.
— Sunt copii, doamnă… nu metodele astea, răspundea Elena.
Mihai a deschis ușa.
Pentru o clipă, totul s-a oprit.
Mara stătea strânsă pe pat, ghemuită. Sofia avea fața udă de lacrimi. Cristina ținea o curea subțire în mână. Elena era între ea și copii.
— Oprește-te, a spus Mihai. Vocea lui era joasă, dar complet diferită de tot ce folosise până atunci.
Cristina a scăpat obiectul din mână ca și cum ar fi ars-o.
— Mihai… nu trebuia să fii aici…
— Ba trebuia, a răspuns el încet. Și nu a mai spus nimic o clipă. Apoi: totul a fost o minciună.
A ieșit pe hol, a sunat autoritățile și a cerut ajutor juridic imediat.
În aceeași zi, Cristina a fost îndepărtată din casă. Fără discuții, fără amânări.
Elena a rămas în prag, nesigură dacă trebuie să plece sau nu.
— Ai grijă de ele, a spus încet.
Mihai s-a întors spre ea.
— Nu pleci. Rămâi aici. Cu noi.
În acea seară, a stat pe podea, ținându-le pe amândouă fetițele în brațe, fără să mai numere minutele.
— Nimeni nu o să vă mai sperie vreodată, a spus cu voce stinsă.
Elena a rămas lângă ușă, privind în tăcere.
Pentru prima dată, casa aceea nu mai părea un loc în care cineva avea putere asupra altora.
Părea un loc în care cineva alesese, în sfârșit, să protejeze.
Iar uneori, asta schimbă totul.