Am simțit cum întreaga biserică se întoarce spre mine, ca și cum aerul însuși se schimbase în clipa aceea.
Inima îmi bătea atât de tare încât îmi era teamă că o vor auzi toți cei din jur.
Avocatul a deschis plicul cu o grijă aproape ritualică. Hârtia a foșnit în liniștea aceea grea, iar sunetul a părut să taie încăperea în două.
Radu s-a lăsat pe spate, cu acel zâmbet sigur pe el, enervant de liniștit. Femeia de lângă el își răsucea o șuviță de păr, absentă, ca și cum totul era doar o formalitate plictisitoare.
— Conform testamentului semnat de Lucia Popescu — a început avocatul —, întreaga sumă de economii personale, în valoare de două sute patruzeci de mii de lei, revine mamei sale, Maria Popescu.
Un murmur a străbătut imediat biserica.
Radu s-a încruntat.
— Ce aberații sunt astea?
Avocatul nu și-a ridicat tonul, dar nici nu s-a oprit.
— În plus, apartamentul din București, situat pe strada Mihai Bravu, este lăsat tot mamei defunctei.
De data aceasta, Radu s-a ridicat brusc în picioare.
— Așteptați! Apartamentul ăla îmi aparține și mie!
Privirea avocatului a rămas calmă.
— Nu. Actele arată clar că a fost achiziționat exclusiv din fondurile Luciei, înainte de căsătorie.
Pentru o secundă, Radu a rămas blocat.
Femeia din roșu și-a retras încet mâna de pe el.
În biserică se auzeau doar șoapte înăbușite.
Dar avocatul nu terminase.
Se vedea asta în felul în care ținea foile.
— Mai există o dispoziție importantă — a continuat el.
Vocea i s-a schimbat subtil, devenind mai grea.
— Lucia a cerut ca această parte a testamentului să fie citită în fața tuturor celor prezenți la înmormântare.
Un fior a trecut prin biserică.
— În ultimele luni — a citit el — am strâns dovezi privind comportamentul soțului meu, Radu Petrescu.
Tăcerea a devenit absolută.
Radu a înlemnit.
— Ce spuneți acolo…
— Există înregistrări, fotografii și documente medicale care confirmă abuzuri repetate.
O femeie din spate a început să plângă în liniște.
Eu nu mai reușeam să respir normal.
— Toate aceste probe au fost depuse la notar și la autorități, pentru a fi deschise în cazul în care moartea mea va fi considerată suspectă.
Privirile din biserică s-au schimbat complet.
Nu mai era curiozitate.
Era șoc.
Radu era alb la față.
— Asta e o minciună… a murmurat el, dar vocea îi tremura.
Avocatul a continuat, fără milă, fără emoție.
— Dacă aceste rânduri sunt citite, înseamnă că nu mai sunt în viață.
Am simțit lacrimile urcând fără să le mai pot opri.
— În acel caz — a citit el mai departe — solicit deschiderea imediată a unei anchete asupra soțului meu.
În acel moment, ușile bisericii s-au deschis din nou.
De data aceasta nu a mai intrat liniște.
Au intrat pași apăsați.
Doi polițiști.
Aerul s-a rupt.
Oamenii s-au dat instinctiv la o parte.
Radu s-a întors brusc.
— Nu, asta e o prostie! a izbucnit el.
Dar unul dintre polițiști a înaintat.
— Radu Petrescu, sunteți reținut pentru suspiciune de violență domestică și moarte suspectă.
Femeia din roșu a făcut un pas înapoi, de parcă ar fi văzut pentru prima dată omul de lângă ea.
Radu a încercat să spună ceva, dar cuvintele i s-au rupt în gât.
În timp ce era scos din biserică, liniștea a devenit aproape ireală.
Nu mai era privit ca un om important.
Ci ca un om expus.
Am rămas nemișcată lângă sicriu.
Am atins lemnul rece cu vârfurile degetelor.
— Ai făcut ce trebuia… am șoptit.
Și pentru prima dată de la pierderea Luciei, am simțit că tăcerea nu mai era nedreaptă.
Era începutul dreptății.