Am rămas câteva secunde cu telefonul în mână, privind ecranul stins.
Nu tremuram.
Și asta era nou.
Luca nu a spus nimic imediat. A venit doar lângă mine și a pus cana de cafea pe masă, ca și cum știa că orice cuvânt ar fi stricat momentul.
— Ai închis? a întrebat el în cele din urmă, calm.
Am dat din cap.
— Da.
El a inspirat ușor.
— Și acum?
Am privit spre fereastră. Afară, o femeie își plimba câinele. O zi obișnuită. Prea obișnuită pentru haosul care se terminase în mine.
— Acum… nu mai repar nimic.
Cuvintele au ieșit simplu, fără greutate. Dar în interiorul meu, era ca și cum cineva încuiase o ușă veche, ruginită.
Luca a încuviințat.
— Sună bine.
Am zâmbit ușor, fără să-mi dau seama.
Telefonul a vibrat din nou. Un mesaj de la Mihai.
Nu l-am deschis.
Pentru prima dată, curiozitatea nu a mai câștigat.
L-am întors cu fața în jos pe masă.
— O să te caute, a spus Luca.
— Știu.
— O să insiste.
— Știu și asta.
Am tras aer adânc în piept.
— Dar nu mai e problema mea.
Liniștea care a urmat nu era goală.
Era plină de ceva ce nu mai simțisem de mult: spațiu.
Spațiu pentru mine.
Am mers încet spre bucătărie și am deschis sertarul cu acte vechi. Nu ca să caut ceva. Ci ca să aleg.
Le-am scos pe rând: contracte, hârtii, promisiuni scrise doar pe jumătate.
Le-am pus într-o mapă.
Ordine, nu haos.
Luca m-a urmărit din ușă.
— Le păstrezi?
Am clătinat din cap.
— Le închid.
El a zâmbit ușor.
— Definitiv?
M-am oprit o clipă.
Apoi am spus:
— Definitiv începe azi.
Și, pentru prima dată, nu a mai fost nevoie să demonstrez nimic nimănui.
Nici lui Mihai.
Nici părinților.
Nici mie.
Pentru că liniștea aceea nu mai era o pauză între furtuni.
Era viața mea, în sfârșit, așezată la locul ei.