Dincolo de ușa transparentă se întindea o încăpere scăldată în lumină, plină de oameni îmbrăcați impecabil.
Nu semăna deloc cu un restaurant sau cu un local obișnuit, ci mai degrabă cu un spațiu dedicat artei. Pahare de vin, conversații elegante și, pe pereți, lucrări expuse cu grijă.
Rică s-a apropiat încet, atras fără să-și dea seama.
La intrare, un panou mare i-a atras privirea:
„Expoziție personală – Maria Popescu”
A clipit de câteva ori, ca și cum ar fi vrut să se convingă că nu citește greșit.
Acela era numele soției lui.
— Nu… nu e posibil… a șoptit.
A împins ușa și a pășit înăuntru.
Zeci de tablouri erau expuse: peisaje, portrete, scene încărcate de emoție. În centrul sălii, un grup de oameni se adunase în jurul unei femei elegante, îmbrăcată într-o rochie roșie.
Maria.
Zâmbea, discuta, era admirată.
Un bărbat în costum îi strângea mâna cu entuziasm:
— Doamnă, lucrările dumneavoastră sunt remarcabile. Ne-ar face plăcere să le expunem și în galeria noastră din Cluj.
O altă voce s-a auzit din apropiere:
— Acest tablou s-a vândut deja cu 28.000 de lei.
— Iar acesta cu 35.000, a completat altcineva.
Rică simțea că nu mai are echilibru.
Femeia pe care o lăsase acasă zi de zi, cea tăcută și mereu ocupată cu grijile casei, era acum în centrul atenției.
Un critic de artă vorbea lângă ea:
— Este impresionant cum reușește să transforme suferința în artă. Fiecare lucrare spune o poveste profundă.
Privirea lui Rică s-a oprit asupra unui tablou mare.
O femeie singură într-o casă, iar în spatele ei două siluete — un bărbat și o altă femeie.
Titlul: „Tăcerea”.
Sub el, o etichetă: „Vândut – 42.000 lei”.
Mâinile au început să-i tremure.
În acel moment, Maria s-a întors și l-a observat.
Nu a părut surprinsă. Nici stânjenită.
Doar calmă.
S-a apropiat de el.
— Bună seara, Rică.
El a înghițit în sec.
— Tu… tu ai făcut toate astea?
Un zâmbet discret i-a apărut pe chip.
— În fiecare seară când plecam, veneam aici. Pictam.
— De când?
— De ani.
Cuvintele au rămas suspendate între ei.
— De ce nu mi-ai spus?
Maria a ridicat ușor din umeri.
— Pentru că nu m-ai întrebat niciodată.
Replica a căzut greu.
În jur, oamenii continuau să admire lucrările, să discute, să cumpere.
Un organizator s-a apropiat de ea:
— Doamnă, încă două tablouri au fost rezervate. Vânzările din seara aceasta au depășit 320.000 de lei.
Rică a simțit o apăsare în piept.
Toți acei ani în care o considerase neînsemnată…
Maria l-a privit câteva clipe.
Nu era supărare în ochii ei. Doar o liniște profundă.
— Rică, nu plecam de acasă pentru altcineva.
A făcut o pauză.
— Plecam ca să mă găsesc pe mine.
El nu a mai găsit niciun răspuns.
Maria s-a întors spre invitați.
— Vă rog să mă scuzați.
Și s-a îndepărtat, revenind printre cei care o apreciau.
Rică a rămas singur, lângă ușă, privind în gol.
Pentru prima dată în viață, a realizat cât de mult pierduse.
Nu doar respectul unei soții.
Ci prezența unei femei extraordinare, pe care nu o văzuse cu adevărat niciodată.