În mijlocul agitației din sală, Evelina părea singura persoană care nu mai reacționa la nimic.
Pentru câteva secunde, tot ce înconjura masa festivă — muzica, paharele ciocnite, vocile invitaților — s-a estompat complet pentru ea, ca și cum cineva ar fi șters sunetul lumii.
— Ce vrei să spui? a întrebat ea, fără să-și ridice tonul.
Lucian a zâmbit relaxat, cu o atitudine de om care crede că totul e deja rezolvat.
— E simplu. Apartamentul tău îi trebuie mamei. Tu te muți cu mine până ne punem pe picioare. E normal în familie.
Evelina l-a privit atent, ca și cum îl vedea pentru prima dată.
Nu mai era bărbatul atent și sigur pe el de la începutul relației. În fața ei stătea cineva convins că poate decide în locul ei.
— Deci asta ai decis tu? a spus ea încet.
— Nu e o problemă, a răspuns el ușor. Mâine mergem și rezolvăm actele.
De la capătul mesei, Ana, mama lui, urmărea scena cu satisfacție abia ascunsă.
Evelina a inspirat adânc. Nu mai simțea nici revoltă, nici teamă. Doar o limpezime rece, aproape matematică.
— Înțeleg, a spus ea simplu.
Lucian a părut mulțumit, interpretând liniștea ei ca pe o acceptare.
— Mă bucur că ești rațională.
Ea s-a ridicat fără grabă.
— Mă întorc imediat.
Ana a ridicat o sprânceană.
— Unde pleci?
Evelina a zâmbit politicos și a ieșit din sala de eveniment, traversând holul hotelului cu pași calmi. A scos telefonul și a format un număr.
— Tată, ai putea veni în salon? a spus ea cu voce egală.
Nu a durat mult până când ușa s-a deschis din nou.
Tatăl ei a intrat împreună cu un notar.
Prezența lor a schimbat imediat atmosfera. Muzica a fost oprită, iar invitații au început să șușotească.
Lucian s-a ridicat nedumerit.
— Ce înseamnă asta?
Evelina s-a întors spre el, fără să-și piardă calmul.
— Cred că e momentul să clarificăm ceva.
Ana a încremenit.
— Despre ce vorbiți?
Notarul a deschis dosarul și a început să citească pe un ton oficial:
— Astăzi, la ora unsprezece, doamna Evelina Popescu a realizat un transfer legal de proprietate.
Lucian a râs scurt, neîncrezător.
— Ce transfer?
Evelina l-a privit direct în ochi.
— Locuința mea nu îmi mai aparține.
Un murmur a străbătut sala.
— Cum adică?! a izbucnit Ana.
Notarul a continuat, fără emoție:
— Imobilul a fost donat părinților doamnei Popescu. Din acest moment, nu mai poate face obiectul niciunei înțelegeri matrimoniale sau familiale de cedare.
Lucian a rămas fără culoare în obraji.
— Nu ai făcut asta…
Evelina și-a scos inelul de pe deget și l-a așezat pe masă, cu gest sigur.
— Ba da.
Ana s-a ridicat brusc.
— E absurd!
Evelina a zâmbit ușor, dar fără căldură.
— Nu, a fost doar prevăzător.
Lucian a făcut un pas spre ea.
— Evelina, putem discuta…
Ea a dat din cap scurt.
— Nu mai e nimic de discutat.
A privit sala plină de oameni.
— Vă mulțumesc tuturor pentru prezență. Evenimentul poate continua fără mine. Consumația este achitată.
Apoi s-a întors din nou spre el.
— Din partea mea, totul se oprește aici.
Și a ieșit din încăpere fără să se uite înapoi, lăsând în urmă o liniște care spunea mai mult decât orice explicație.