Rică a făcut un pas înainte, dar corpul nu-l asculta cum trebuie. Genunchii îi tremurau, ca ai unui om care a dus prea mult timp o povară pe care n-a recunoscut-o niciodată. Sofia, fără să spună nimic, îi observă ezitarea și îi prinse brațul cu o siguranță copilărească, de parcă îl știa dintotdeauna.
Au intrat printre tarabele pieței, în zgomotul acela amestecat de voci, oferte strigate și pași grăbiți. O lume întreagă își vedea de viață, dar pentru Rică timpul părea că se subțiază la fiecare metru parcurs. Simțea că merge spre ceva ce nu mai poate opri, chiar dacă o parte din el ar fi vrut să dea înapoi.
Lângă o dubiță albă, veche, cu geamuri încețoșate, Sofia se opri brusc.
— Aici… așteptați puțin, spuse ea încet. Bunica trebuie să știe că nu e singură înăuntru.
Bătu ușor în ușă, cu degetele ei mici.
— Buni… e un domn care vrea să stea de vorbă cu tine. E un client nou.
Din interior se auzi o voce slăbită, obosită de ani:
— Sofia… cine e? Nu prea mai primesc pe nimeni…
Fetița intră pe jumătate, apoi îi făcu semn lui Rică să aștepte. El rămase afară, cu mâinile reci, simțind cum fiecare secundă îl apasă mai tare decât precedentul.
Ușa se deschise în cele din urmă.
Sofia îl chemă din privire.
Înăuntru, pe un scaun simplu, stătea o femeie în vârstă, mică de statură, cu chip obosit și ochi adânciți de timp. Când îl văzu pe Rică, înlemni. Pentru o clipă, păru că uită să respire.
— Nu se poate… Rică… șopti ea.
El se opri în prag.
— Ne cunoaștem? întrebă el, confuz, ca și cum ar fi fost aruncat într-o poveste care nu era a lui.
Femeia își strânse șalul la piept, cu mâini tremurânde.
— Sunt Mărioara Herța… sora Murei.
Numele acela îl lovi ca o ușă trântită.
— Mura… dar… ea mi-a spus că nu mai are pe nimeni din familia ei…
Mărioara dădu încet din cap.
— Nu ți-a spus tot. Și poate nici ea n-a știut tot până la capăt.
Rică simți cum i se strânge stomacul.
— Atunci… cine e fata?
Sofia îl privea curioasă, fără să înțeleagă tensiunea din aer.
Mărioara inspiră adânc, ca și cum fiecare cuvânt o durea.
— Sofia nu e doar „un copil rămas în grijă”. Este copilul Murei.
Tăcere.
Cuvintele nu se așezau nicăieri în mintea lui Rică.
— Nu… asta nu are sens, murmură el. Mura nu mi-a spus niciodată…
— Pentru că îi era frică, îl întrerupse bătrâna. Era tânără. Singură. A ascuns sarcina de toată lumea. Când ai apărut tu în viața ei, a crezut că poate începe de la zero.
Sofia se uită de la unul la altul, simțind că ceva grav se întâmplă, dar neputând pune cap la cap piesele.
— Atunci… eu cine sunt? întrebă ea încet.
Mărioara închise ochii o clipă, ca și cum ar fi adunat tot curajul rămas.
— Ești fiica Murei. Ea te-a născut.
Rică făcu un pas înapoi, lovit de adevăr mai tare decât ar fi fost pregătit.
— Și eu? De ce nu am știut?
— Pentru că Mura a vrut să te protejeze pe tine de tot haosul ăsta. Și pentru că… n-a mai apucat să-ți spună.
Liniștea din dubiță deveni aproape apăsătoare.
Sofia își întoarse încet privirea spre Rică.
— Domnule Rică… atunci dumneavoastră sunteți…
El înghiți în sec, cu vocea spartă de emoție.
— Tatăl tău.
Pentru o clipă, fata rămase nemișcată, ca și cum ar fi verificat dacă a auzit corect. Apoi, fără dramatism, fără frică, a făcut un pas spre el și s-a lipit de pieptul lui.
Rică o cuprinse imediat, instinctiv, de parcă trupul lui își amintea ceva ce mintea abia descoperea.
O ținea strâns, cu o disperare liniștită, ca și cum îi era teamă că, dacă slăbește îmbrățișarea, o pierde din nou.
Mărioara își acoperi gura cu mâna, plângând în tăcere.
Iar piața din jur continua să existe, zgomotoasă, grăbită, fără să știe că într-o dubiță veche, o viață întreagă tocmai se reașezase într-o altă ordine.
Pentru prima dată după mult timp, Rică nu mai simțea că a pierdut ceva.
Simțea că a fost găsit.