Am rămas nemișcată în mijlocul holului.
Respirația îmi era grea, dar controlată, ca și cum orice sunet în plus ar fi stricat echilibrul fragil din casă.
Ușa sufrageriei a scârțâit ușor. Pașii lui s-au apropiat fără grabă.
Am ieșit din umbră exact în momentul în care și-a lăsat telefonul pe masă.
Ne-am întâlnit privirile.
Pentru o clipă, Radu a părut alt om. Nu cel sigur pe el de obicei. Nu cel calm. Ci cineva surprins. Vulnerabil.
— Ai venit… acasă? a spus repede. — Mă simt mai bine acum.
Am ridicat punga pe care o țineam în mână.
— Se vede.
A încercat să zâmbească, dar nu i-a ieșit decât o încordare.
— Am vorbit cu cineva de la firmă. Despre niște documente.
Am închis ușa încet în urma mea.
— Ce documente, Radu?
A tăcut.
Am făcut un pas spre el.
— Ce ai semnat? Ce transferuri? Ce ascunzi?
Maxilarul i s-a încordat imediat.
— Nu e ce crezi tu.
— Atunci explică-mi ce e.
A oftat adânc și s-a așezat pe marginea canapelei. Deodată nu mai părea obosit sau bolnav. Părea prins într-o situație pe care nu o mai putea controla.
— Am vrut să-ți fac o surpriză — a spus într-un final.
Am râs scurt, fără bucurie.
— O surpriză? Cu cine vorbeai la telefon atunci?
— Era avocatul.
Am ridicat din sprâncene.
— Avocatul tău are voce de femeie și îți cere promisiuni?
— E avocată — a corectat el, apăsat. — Și da, e femeie.
Tăcere.
Am simțit cum îmi coboară furia încet în stomac, dar nu dispărea.
— Ce avocată?
M-a privit direct.
— Pentru casa de la țară.
Pentru o secundă, nu am înțeles.
— Care casă?
A inspirat adânc.
— Casa bunicilor mei din Argeș. Am reușit să o recuperez.
Cuvintele au căzut greu.
— Era scoasă la vânzare. Am aflat târziu. Dacă ajungea la dezvoltatori, o demolau. Am vrut s-o salvez… și s-o refac pentru tine.
Am clipit lent.
— Pentru mine?
A dat din cap.
— Știu cât înseamnă locul ăla pentru tine. Meri, prispa, verile petrecute acolo. Am vrut să ți-o dau înapoi.
M-am așezat încet pe scaun, fără să-mi dau seama.
— Și banii?
A ezitat o clipă.
— Economii. Și un credit pe numele meu. De aceea ți-am spus că „nu sunt bine”. Trebuia să acopăr diferența. Transferul era ultima tranșă.
Am tras aer adânc în piept.
Totul începea să se lege.
— Deci nu erai bolnav.
A zâmbit ușor, vinovat.
— Nu. Doar disperat să țin totul ascuns până era gata.
L-am privit lung.
— De ce?
A ridicat din umeri, sincer, pentru prima dată complet dezarmat.
— Pentru că voiam să fie ceva frumos. Fără întrebări. Fără stres. Doar… un loc pentru noi.
În cameră s-a lăsat liniștea.
Nu mai era suspiciune.
Doar oboseala unei emoții întârziate.
— M-ai speriat — am spus încet.
A venit lângă mine.
— Știu. Și îmi pare rău. Dar am vrut să fac ceva care să rămână.
Am închis ochii o clipă.
Uneori, frica nu vine din adevăr.
Ci din felul în care mintea completează golurile.
Când i-am deschis, îl vedeam altfel.
Nu ca pe un om care ascunde ceva.
Ci ca pe unul care încerca, stângaci, să construiască ceva bun.
— Data viitoare — am spus încet — spune pur și simplu adevărul.
A zâmbit ușurat.
— Promit.
Vineri am semnat actele.
Duminică am stat pe prispa casei din Argeș, cu o cafea în mâini, privind meri bătrâni care așteptau primăvara.
Și, pentru prima dată după mult timp, nu mai simțeam că am ajuns într-un loc străin.
Simțeam că am ajuns acasă.