Am deschis capacul oalei încet, ca și cum aș fi vrut să amân momentul.
Aburul a ieșit timid, iar înăuntru am găsit doar câteva paste fierte, lipite unele de altele, fără gust, fără nimic care să le facă mai ușor de înghițit.
Exact felul de „masă” pe care îl transformasem în rutină în ultimele săptămâni.
În cameră s-a lăsat o liniște ciudată, ca atunci când cineva spune ceva și nimeni nu mai știe dacă e glumă sau nu.
Un coleg a chicotit scurt, dar râsul i s-a stins imediat când a văzut că nimeni nu îl urmează.
Nicu a încremenit.
— Veronica… ce glumă e asta? Unde e mâncarea?
L-am privit fără să ridic tonul.
— Nu e nicio glumă. Asta e mâncarea mea.
Privirile s-au încordat în jurul mesei.
— Cum adică? a întrebat el, iritat.
Am tras aer adânc.
— Adică exact ce vezi. În ultimele trei săptămâni, fiecare dintre noi și-a separat cheltuielile și mesele. Tu ți-ai luat ce ai vrut din banii tăi. Eu am făcut la fel. Din salariul meu, o parte se duce la băiatul nostru, care învață la Iași. Restul abia ajunge pentru facturi. Așa că… asta am putut aduce.
Unul dintre bărbați și-a lăsat paharul jos mai încet decât ar fi fost normal.
Pe masă nu mai era nimic festiv. Nici platouri, nici aperitive, nici mâncare „de aniversare”. Doar realitatea.
— E o nebunie ce faci, a șuierat Nicu.
Am scos din geantă câteva bonuri și le-am așezat lângă oală.
— Piept afumat – 85 de lei. Cașcaval – 45. Salam – 60. Toate cumpărate de tine, separat. Pentru tine.
Șeful lui Nicu s-a încruntat.
— Deci dumneavoastră… trăiți în aceeași casă, dar separat?
Nicu a încercat să dreagă situația, vorbind despre „organizare” și „principii”.
Eu am continuat calm, fără dramă.
— Mi-a spus să mă descurc din banii mei. Și exact asta am făcut. Astăzi doar am pus pe masă rezultatul.
În câteva secunde, atmosfera s-a schimbat complet.
Câțiva invitați s-au privit între ei, stânjeniți. Unul a mormăit că trebuie să plece devreme. Apoi altul.
Șeful a fost primul care s-a ridicat.
— Eu cred că mă retrag. Nu e locul meu aici.
După el, încă doi. În mai puțin de cinci minute, sufrageria, odată plină de „petrecere”, se golise aproape complet.
Rămăseserăm doar noi doi și o oală de paste fade.
Nicu a răbufnit:
— Ai făcut totul de râs! Ai distrus seara asta!
Am început să adun farfuriile fără grabă.
— Nu, Nicu. Doar am spus adevărul.
A rămas în spatele meu, tăcut pentru câteva clipe.
— Puteai să-mi zici că te deranjează…
M-am oprit o secundă.
— Ți-am zis. Dar nu ai vrut să auzi.
Am intrat în dormitor și am scos o valiză veche din dulap. Am pus în ea strictul necesar: haine, acte, câteva lucruri personale. Nimic inutil. Nimic greu.
Nicu a apărut în ușă, mai nesigur decât îl văzusem vreodată.
— Chiar pleci?
— Nu plec. Mă aleg pe mine.
Nu a mai avut replică.
În aceeași seară am ieșit pe ușă fără scandal, fără țipete. Doar cu un gol care, ciudat, nu mă mai speria.
În zilele următoare mi-am refăcut încet viața. O cameră mică, liniște, mese simple mâncate fără tensiune, fără explicații.
Banii mei rămâneau ai mei. Munca mea nu mai era împărțită cu cineva care nu vedea decât jumătate din ea.
Iar la masa mea nu mai era loc pentru dispreț mascat în „glume” sau reguli impuse.
Era doar liniște.
Și pentru prima dată după mult timp, am înțeles că nu mâncarea lipsea.
Ci respectul.