Clara nu mai putea gândi.
Și-a scăpat mănușile, poșeta, totul.
A alergat spre ele.
A țipat, dar nu știa ce să spună.
Poate numele lor.
Sau o rugăciune.
O mașină a apărut la capătul străzii, neagră, lucioasă, prea rapidă pentru liniștea zonei.
Șoferul a claxonat.
Un sunet ascuțit, disperat.
Luca s-a împiedicat într-un picior.
Matei s-a oprit brusc.
Clara i-a apucat în brațe cu o forță născută din frică pură.
A căzut odată cu ei pe asfalt, rostogolindu-se spre bordură.
Mașina i-a depășit la câțiva centimetri distanță.
Totul s-a oprit.
Un sunet surd.
Respirație nesigură.
Plâns.
Alexandru a alergat spre ei și a căzut în genunchi.
Nu a spus nimic.
Pur și simplu i-a strâns strâns, ca și cum ar fi putut dispărea.
Luca și Matei au plâns, lipindu-și fețele de gâtul Clarei.
„De ce ne dați afară?” a suspinat Matei.
„Ce am greșit?”
Alexandru și-a ridicat capul.
„Ce ai spus?” a întrebat el încet.
„Tata a spus că nu mai avem nevoie de ea…”
„Dar da…” a spus Luca printre lacrimi.
„E mama noastră.”
Cuvintele l-au lovit ca fulgerul.
Alexandru a simțit ceva ce nu mai simțise niciodată într-o sală de conferințe sau la o semnare de contract.
Rușine.
S-a uitat la Clara.
A văzut mănușile, lacrimile, uniforma.
Și a înțeles.
A concediat-o pentru că era „prea lipicioasă”.
Pentru că îi era frică să-și înlocuiască mama moartă.
Pentru că nu voia să simtă durerea copiilor săi.
S-a ridicat cu greu.
„Iartă-mă”, a spus el.
„Am fost orb.”
Klara nu a răspuns.
Copiii s-au agățat și mai tare de ea.
„Vrem să rămână”, a spus Matei ferm.
„Nu putem dormi fără ea.”
Alexandru a oftat adânc.
„Nu stai pur și simplu”, a spus el.
„Dacă vrei… nu mai ești bonă.”
Klara l-a privit neîncrezătoare.
„Faci parte din familie.”
În seara aceea, tramvaiul a rămas pe trotuar.
Și în casa mare și rece, cineva învățase că banii nu înlocuiesc îmbrățișările.
Și că uneori o inimă simplă valorează mai mult decât întregul tău imperiu.