Atmosfera din cameră s-a schimbat brusc, devenind apăsătoare și rece.
Televizorul continua să ruleze în fundal, dar nimeni nu mai era atent la el.
Tata s-a ridicat dintr-o mișcare rapidă, vizibil tulburat.
— Cum adică?
Raluca a deschis mapa fără grabă, cu un calm calculat.
— Domnule Ionescu, a fost depusă o plângere privind retragerea și mutarea ilegală a unor bani dintr-un cont comun. Este vorba despre optzeci și trei de mii de lei.
Unchiul Vali a lăsat sticla jos fără să spună nimic. Andrei nu mai părea deloc amuzat.
Mama s-a lăsat pe fotoliu, palidă.
— Elena… ai ajuns să chemi poliția? a întrebat ea abia auzit.
Îmi simțeam pulsul accelerat, dar mi-am păstrat vocea fermă.
— V-am spus deja, acei bani îmi aparțin.
Tata a izbucnit nervos.
— Sunt părintele tău! Am avut grijă de tine toată viața!
— Și eu am câștigat fiecare leu din acel cont, i-am răspuns. După ce am plecat de acasă, nu v-am mai cerut nimic.
Raluca a intervenit din nou.
— Transferul s-a făcut fără acordul scris al titularului principal. Avem confirmare oficială de la bancă. Dacă suma nu este returnată în 48 de ore, cazul va continua pe cale legală.
Tata a zâmbit ironic.
— Și ce o să faceți? Mă arestați?
Unul dintre polițiști a făcut un pas înainte.
— Vă rugăm să colaborați.
Pentru prima oară, nu l-am mai văzut pe tata sigur pe el. Nu mai era autoritar. Părea nesigur.
Mama a început să plângă.
— Am vrut doar să salvăm casa… nu ne-am gândit că…
— Că o să aflu? am completat eu.
Andrei m-a privit diferit. Fără superioritate sau sarcasm. Doar nedumerit.
— Puteai să ne ajuți, a spus încet.
— Aș fi făcut-o dacă îmi cereați, am răspuns. Dar nu așa. Nu luând totul fără să mă întrebați.
Raluca a închis dosarul.
— Aveți de ales: returnați banii de bunăvoie sau continuăm procedura legală.
Tata s-a prăbușit pe canapea, ca și cum ar fi îmbătrânit pe loc.
— O să fac un împrumut… o să-i dau înapoi, a murmurat.
Am simțit cum o parte din mine se liniștește.
Nu era fericire.
Era un sentiment de corectitudine.
— Nu vreau să pierdeți casa, am spus mai domol. Dar nici nu mai pot fi copilul care tace.
Mama m-a privit printre lacrimi.
— Ne-am obișnuit să credem că tot ce ai e și al nostru.
— Nu e așa. Ce am e al meu. Ce ofer, ofer pentru că vreau, nu pentru că sunt obligată.
Polițiștii au consemnat totul. Raluca mi-a făcut un semn discret.
După ce au plecat, locul părea mai strâmt, mai apăsător.
M-am apropiat de cuier și mi-am luat haina.
— Pleci? a întrebat mama.
Am încuviințat.
— Da. Dar nu definitiv. Doar până când învățăm să ne respectăm unii pe alții.
Tata a evitat să mă privească.
Când am ieșit afară, aerul rece m-a izbit, dar m-a și trezit. Am tras adânc aer în piept.
Pentru prima dată, nu m-am mai simțit vinovată că spun „nu”.
Nu m-am mai simțit egoistă pentru că îmi apăr munca.
Ajunsă în mașină, mi-am verificat contul încă o dată. Era gol.
Dar eu nu mai eram aceeași.
Știam că în curând lucrurile aveau să se îndrepte.
Iar dacă nu, eram pregătită să merg până la capăt.
Pentru că adevărata familie nu ia fără să întrebe, ci respectă limitele și așteaptă să i se ofere.