Mihai a ieșit din biroul improvizat cu foaia strânsă în palmă și cu senzația că aerul devenise brusc mai greu.
Nu era furios. Era mai rău.
Era neliniștit.
Ilinca îi venea imediat în minte. La fel și chiria restantă. Ratele la electrocasnicele luate „pe încredere”, semnate într-o perioadă în care sperase că lucrurile se vor așeza de la sine.
S-a așezat pe marginea unei bănci din curtea depozitului și a rămas așa, cu privirea pierdută.
Pentru prima dată după mult timp, nu s-a mai prefăcut că totul e sub control.
Și-a verificat telefonul: 8:46.
La ora 13 trebuia să o ia pe Ilinca de la școală.
Cum îi explici unui copil că lumea se prăbușește? Că „tati nu mai are serviciu”?
A băgat mâna în buzunar după chei și atunci a dat peste ceva rigid.
Un card de vizită.
L-a scos fără interes, mai mult mecanic.
„Cătălina Marinescu
Director General – Morar & Asociații Logistică”
A clipit.
A mai citit o dată.
Numele firmei i-a înghețat stomacul.
Morar & Asociații.
Compania de la care tocmai fusese concediat.
Privirea i s-a fixat pe logo. Îl recunoștea. Îl văzuse zilnic pe echipamente, pe documente, pe ușile depozitului.
Și apoi i-a revenit în minte o frază spusă în grabă, aproape absurdă:
„Este compania mea și este ședința mea.”
Atunci a înțeles.
Totul se reasambla într-un mod care îl depășea.
A rămas nemișcat câteva secunde, apoi a făcut ceva neobișnuit pentru el.
A format un număr.
Telefonul a sunat de câteva ori.
— Da?
Vocea era calmă, sigură.
— Sunt Mihai… cel cu pana de la intrare…
O pauză scurtă.
— Mihai. Te căutam. Am întrebat de tine. Știu ce s-a întâmplat acolo.
El a inspirat adânc.
— Nu despre asta am sunat. Doar voiam să știu că ați ajuns în siguranță.
— Am ajuns. Dar la limită. Și dacă nu interveneai tu, pierdeam un contract important.
Mihai a închis ochii o clipă.
— Unde ești acum?
— La sediu. Sau mai bine zis… la ce a mai rămas din el.
— Rămâi acolo.
Nu era o rugăminte. Era o decizie.
După aproximativ douăzeci de minute, o mașină neagră a intrat în curtea depozitului.
Cătălina a coborât încet, sprijinită ușor de șofer, și a intrat direct în clădire.
Mihai a rămas afară.
Nu era sigur dacă îl așteaptă ceva bun sau o altă lovitură.
Înăuntru, atmosfera s-a schimbat rapid. Ușile se deschideau și se închideau, voci joase, pași grăbiți.
După aproape o oră, Darius a ieșit cu fața albă.
— Popescu… în birou.
Tonul lui nu mai era același.
Cătălina era acolo.
— Mihai, a început ea, privindu-l direct, astăzi mi-ai arătat ceva ce nu se poate preda și nici cumpăra.
A făcut o scurtă pauză.
— Într-un moment de presiune, ai ales un om în locul regulii. Asta valorează mai mult decât orice raport de eficiență.
S-a întors spre Darius.
— Un astfel de angajat nu se concediază. Se păstrează.
Mihai a rămas încremenit.
— Începând de astăzi, ești coordonator de tură. Salariul tău crește cu 2.000 de lei și programul devine flexibil.
Liniștea din cameră a devenit apăsătoare.
— Iar regulile de concediere automate fără analiză de context se schimbă complet.
Apoi s-a apropiat de el.
— Ai spus că nu puteai lăsa o femeie însărcinată în drum. Compania asta are nevoie de mai mulți oameni ca tine.
Mihai nu era genul care să se lase copleșit ușor.
Dar atunci a simțit cum i se strânge gâtul.
Când a ieșit din clădire, contractul nou în mână, lumina părea altfel.
Mai clară. Mai ușoară.
La ora 13 fix, era la poarta școlii.
Ilinca a alergat spre el.
— Tati, ai venit la timp!
El a ridicat-o în brațe și a zâmbit pentru prima dată în acea zi.
— Azi nu doar că am venit la timp… a spus el încet. Azi am ajuns exact unde trebuia.