Andrei Dumitrescu și-a revenit complet abia spre mijlocul zilei.
Febra îi cedase, dar privirea îi era încă grea, fixată asupra Mariei, ca și cum încerca să înțeleagă cine era cu adevărat femeia din fața lui.
— Tu m-ai scos de sub cal? a întrebat el cu voce joasă, răgușită.
Maria a încuviințat.
— Dacă nu interveneam, nu mai apucați dimineața.
Cei din jurul lui s-au privit între ei, neliniștiți. Unul dintre oameni a murmurat grăbit:
— Trebuie să plecăm, boierule. Locul nu e sigur.
Dar Andrei nu îi asculta. Ochii îi rămăseseră la ea: la hainele ude, la mâinile crăpate, la copiii care se ascundeau în spatele ei.
— Cum te cheamă?
— Maria Ionescu.
— Soț?
— Nu mai e.
Scurt. Fără tremur.
Un slujitor a privit încălțămintea ruptă a copiilor.
— Așa trăiți? În pădure?
O umbră de rușine i-a trecut Mariei peste chip, dar nu și-a coborât privirea.
— Trăim cum putem.
Andrei a încercat să se ridice, însă durerea l-a trântit înapoi cu un icnet.
— Pregătiți trăsura. Și chemați doctorul din sat, a ordonat el.
Apoi s-a întors spre ea:
— Vii cu mine.
Maria a rămas nemișcată.
— Unde?
— La moșie.
Copiii s-au lipit de fusta ei.
Maria a ezitat. În minte îi apărea familia Popa, amenințările, pierderea. Dar alternativa era să rămână acolo, încă o noapte, fără nimic.
Au pornit înainte de lăsarea serii. Moșia „Dealul Corbului” s-a ridicat în fața lor ca o lume străină: ziduri masive, curți largi, oameni în grabă.
Când trăsura a intrat pe poartă, totul s-a agitat. Vestea s-a răspândit imediat: boierul fusese găsit aproape mort și salvat de o femeie necunoscută.
Doctorul a confirmat gravitatea:
— Fără ea, nu mai trăia până dimineață.
Andrei a cerut ca Maria să fie chemată a doua zi la el.
Până atunci, ea și copiii au fost duși într-o cameră curată. Au adormit în paturi adevărate, pentru prima dată după mult timp.
Dimineața, Maria a intrat cu pași nesiguri în birou.
Andrei era la masă, sprijinit într-un baston.
— Știu cine te-a alungat, a spus direct. Familia Popa.
Maria a încremenit.
— Au folosit un testament fals, nu?
— Cum… știți asta?
El a zâmbit rece, fără bucurie.
— Pentru că pământul acela este sub arenda mea. Nimic nu se schimbă fără să știu.
Maria a simțit cum i se strânge pieptul.
— Ieri mă îndreptam spre ei. Primisem informații despre falsuri și datorii inventate.
A înțeles atunci: drumul, furtuna, totul se legase într-un mod care nu fusese întâmplător.
— Ce veți face? a întrebat ea încet.
Andrei s-a ridicat cu dificultate.
— Ce trebuie făcut.
Două zile mai târziu, satul întreg era adunat în curtea familiei Popa. Andrei stătea în față, sprijinit de baston, însoțit de notar și jandarmi.
Actele au fost citite cu voce tare.
Totul era fals: semnături copiate, martori cumpărați, datorii inventate.
Vasile Popa a pălit când a realizat că totul se prăbușește.
Maria stătea în spate, ținându-și copiii aproape, incapabilă să-și oprească tremurul.
— Proprietatea revine Mariei Ionescu și copiilor ei, conform dreptului legal, a anunțat notarul.
Un murmur a străbătut mulțimea.
Pentru prima dată după luni întregi, Maria a simțit că poate respira fără durere.
Andrei s-a întors spre ea.
— Ți-am spus. Puterea nu uită. Nici binele făcut.
În săptămânile care au urmat, viața ei s-a reașezat treptat. A primit înapoi casa. A semnat un contract corect pentru pământ. Copiii au început școala.
Într-o seară, Maria stătea pe trepte, privind cum apune soarele. Râsetele copiilor umpleau curtea.
Andrei a venit călare, mai stabil, mai sigur pe el.
— Ai ce ți s-a luat înapoi, a spus el.
Maria a privit spre copii.
— Nu doar eu. Și ei.
El a dat din cap.
În sat, oamenii încă vorbeau despre furtuna care schimbase totul.
Dar pentru Maria, nu fusese o distrugere.
Fusese începutul unei alte vieți.
Iar de data aceasta, nu mai era singură în ea.