Vasile a lăsat cana pe masă și și-a frecat fruntea, ca și cum amintirile îl apăsau mai tare decât băutura din pahar.
— Andrei… nu e simplu deloc ce se întâmplă la casa aia. De când a murit Ion, fata nu mai are liniște. Isidora a pus stăpânire pe tot. O ține ca pe slugă, de dimineață până noaptea târziu. Iar dacă ridică privirea… știi și tu cum se termină.
Andrei a rămas nemișcat câteva secunde, privind în gol.
— Și satul? Doar privește?
Bătrânul a dat din umeri, amar.
— Oamenii știu, dar tac. Femeia aia are acte cu datorii pe casă. Zice că Ion i-ar fi rămas dator înainte să moară. Și dacă Elena pleacă, rămâne fără acoperiș.
Tăcerea dintre ei s-a îngroșat.
Andrei s-a ridicat brusc.
— Atunci nu mai merge pe ascuns. Se rezolvă în fața tuturor.
În aceeași zi, a bătut la ușa preotului din sat, părintele Dumitru. A vorbit fără ocolișuri: despre muncă forțată, despre frică, despre urmele de pe mâinile fetei.
Preotul l-a ascultat fără să-l întrerupă.
— Dacă lucrurile sunt așa cum spui… nu mai vorbim doar de nedreptate. Vorbim de păcat și abuz.
— Nu e doar atât, părinte — a răspuns Andrei apăsat. — E o viață zdrobită în fiecare zi.
Duminica următoare, biserica era plină. După slujbă, părintele a vorbit despre datoria oamenilor de a nu închide ochii la suferință. Nu a spus nume, dar privirile s-au întors imediat spre aceeași direcție.
Isidora a ieșit din biserică rigidă, cu maxilarul încleștat.
Nu a trecut mult și Andrei a ajuns la poarta ei. Nu era singur. Îl însoțeau preotul și alți doi săteni.
Isidora a deschis poarta cu un zâmbet rece.
— Ce spectacol mai e și ăsta?
— Nu spectacol — a răspuns calm părintele. — O discuție despre Elena.
Fata stătea în prag, palidă, fără să îndrăznească să ridice ochii.
Andrei a făcut un pas înainte.
— Dacă o mai atingi sau o mai ții așa, nu mai rămâne tăcere în satul ăsta.
Isidora a pufnit.
— E în casa mea. Eu decid.
Unul dintre bărbați a scos un document din buzunar.
— Casa nu e pe numele tău. E moștenirea lui Ion. Iar fata are drepturi clare. Și avem martori pentru tot ce s-a întâmplat aici.
Pentru prima dată, expresia Isidorei a tremurat.
Andrei a pus pe masă o pungă cu bani.
— Aici e tot ce s-a strâns. Plătim ce pretinzi că e datorie. Dacă e reală, o închidem. Dacă nu, mergem la Câmpeni și se verifică tot.
Curtea se umpluse de oameni. Nu mai era zvon. Era confruntare deschisă.
Isidora a ezitat. Apoi, cu mișcări nervoase, a scos o hârtie și a trântit-o pe masă.
Preotul a citit-o încet.
— Nu e semnătura lui Ion… e falsificată după moarte.
Un murmur a trecut prin mulțime ca un val.
Elena a dus mâna la gură. Picioarele i s-au tăiat.
Ani întregi de teamă se prăbușeau într-o singură clipă.
Isidora a început să țipe, să nege, să arunce acuzații, dar nimeni nu o mai asculta.
Seara aceea s-a terminat cu jandarmii la poartă.
Pentru prima dată după mult timp, Elena a adormit fără să mai tresară la fiecare zgomot din casă.
Zilele care au urmat au schimbat totul. Casa i-a rămas ei. Satul, care până atunci tăcuse, a început să ajute: gardul a fost reparat, curtea curățată, pereții văruiți din nou.
Isidora a dispărut din peisajul satului.
Andrei nu a plecat mai departe cu turma.
A rămas.
Nu i-a oferit promisiuni mari. Doar normalitate.
Într-o seară liniștită, sub nucul din curte, Elena a ridicat ochii spre el fără să se mai teamă.
— De ce ai riscat atâta pentru mine?
Andrei a zâmbit simplu.
— Pentru că nimeni nu ar trebui să trăiască fără să fie om.
Pentru prima dată, Elena nu mai avea în privire frică.
Nici umilință.
Doar liniștea cuiva care își regăsise locul în lume.