Diana a izbucnit într-un râs scurt și l-a împins ușor cu umărul, ca și cum ar fi vrut să alunge din aer prea multă seriozitate.
— Nu mă sperii atât de ușor, să știi.
Dar zâmbetul ei ascundea altceva. În interior, gândurile nu mai aveau liniște. Se îngrămădeau toate deodată: responsabilități, oboseală, schimbări, teama de necunoscut. S-a așezat pe marginea patului și, aproape instinctiv, și-a pus palma pe abdomen, de parcă ar fi încercat să înțeleagă o viață care abia începea să existe acolo.
Matei, în schimb, era tot energie și planuri. Vorbea cu entuziasm despre viitor, desenând cuvintele în aer.
— O să fie băiat, sigur. Îl învăț să înoate, îl duc la fotbal, îl scot cu mine oriunde merg. O să-l cresc altfel, mai așezat, mai pregătit.
Veronica, care auzise tot, își ridica ochii din caiet din când în când, curioasă:
— Dacă e băiat, îl învăț să deseneze roboți. Dacă e fată, îi dau cariocile mele preferate… sau îi iau unele noi, mai frumoase!
Diana zâmbea la ea, dar nopțile deveneau tot mai grele. Când casa se liniștea, rămânea singură cu gândurile ei. Își făcea calcule, își cântărea zilele, salariul, cheltuielile, absențele lui Matei. Totul părea un echilibru fragil.
Într-o noapte, a rămas trează mult după ce toți dormeau. Lumina telefonului îi lumina chipul obosit. Își făcea liste mentale, încerca să găsească soluții, dar liniștea o apăsa mai tare decât cifrele.
„O să ne descurcăm”, își repeta. „Trebuie.”
Dimineața, Matei a găsit-o mai tăcută decât de obicei. Ea îi pregătise mâncarea, iar Veronica umplea casa de energie, alergând între camere.
— Eu aleg numele! a anunțat fetița cu mândrie.
Matei a râs, obosit, dar fericit.
— Vedem noi, micuțo.
Zilele s-au transformat încet în luni. Veronica își lipise obiceiul de a vorbi cu „burtica mamei”, inventând povești și nume, ca și cum ar fi cunoscut deja copilul. Diana o asculta și o privea cu o tandrețe amestecată cu teamă — acea emoție a părinților care știu cât de repede trece timpul.
Într-o seară târzie, Matei s-a întors acasă murdar de praf și epuizat. S-au așezat pe balconul mic, privind orașul care respira încet sub lumini.
— Mi-e frică uneori… a spus Diana, fără să-l privească.
Matei a tăcut o clipă, apoi a tras-o ușor lângă el.
— Știu. Și mie mi-a fost frică mereu. Dar am învățat că nu poți opri frica. Doar alegi pentru ce mergi mai departe.
Cuvintele lui au căzut simplu, dar au rămas acolo, ca un sprijin invizibil.
Timpul a continuat să curgă, iar casa lor s-a umplut de gesturi mici din partea vecinilor: mâncare lăsată pe ușă, sfaturi, ajutor discret. O comunitate care înțelegea viața grea, dar nu o lăsa să devină singurătate.
Într-o dimineață luminoasă, Diana a simțit că ceva se schimbă brusc. A stat o clipă nemișcată, apoi a strigat:
— Matei!
Veronica s-a speriat și a venit repede:
— Mami?!
— E momentul… a șoptit Diana, cu respirația accelerată.
În câteva minute, totul era în mișcare. Geanta pregătită, telefonul, drum grăbit spre mașină, emoții amestecate.
La maternitate, timpul s-a dilatat. Matei și Veronica au rămas pe hol, el încercând să-și ascundă neliniștea, ea ținându-l strâns de mână.
Când ușa s-a deschis în sfârșit, medicul a zâmbit:
— Aveți un băiețel sănătos!
Veronica a izbucnit în lacrimi de bucurie, iar Matei a rămas o secundă fără aer, ca și cum vestea îl lovise direct în piept. Apoi a zâmbit, cu ochii umezi.
Când au intrat în salon, Diana îl ținea în brațe — mic, cald, nou.
Matei s-a apropiat încet și l-a ridicat cu grijă, de parcă lumea întreagă încăpea în palmele lui.
— Andrei… a spus el încet. Așa o să-l cheme.
Diana a zâmbit obosit, dar fericit.
Veronica s-a lipit de ei, completând cercul acela mic și nou.
Și pentru prima dată după mult timp, în casa lor nu mai era teamă. Doar început.