— Sunt originalele.
Pentru câteva secunde, nu am mai auzit nimic în jur. Doar cum îmi bubuia sângele în urechi.
— Toate? am întrebat, abia respirând.
— Aproape toate. Două sunt copii, dar restul… Oana, evaluarea depășește trei milioane de lei. Și e o estimare realistă.
Trei milioane.
Am închis ochii. Și, fără să vreau, mi-am amintit râsul lui Andrei din sala de avocat: „De unde ai tu banii ăștia?”
De acolo, mi-am spus atunci. Din podul casei mele.
Marina m-a pus în legătură cu o casă de licitații din București. Au venit oameni în Poieni, au privit tablourile, au fotografiat, au vorbit în șoaptă. Dintr-odată, casa pe care Andrei o numea ironic „muzeu” a devenit interesantă pentru alții.
În ziua licitației am plecat spre București cu o liniște ciudată în piept. Nu purtam nimic special. Doar o rochie simplă, bleumarin.
Sala era plină: colecționari, investitori, oameni care vorbeau despre artă ca despre o limbă secretă.
Primul tablou s-a vândut peste estimare.
Al doilea a urcat și mai sus.
La al treilea îmi tremurau degetele pe genunchi.
Cifrele creșteau. Sute de mii de lei. Apoi peste un milion.
La final, totalul a trecut de patru milioane de lei.
Patru milioane.
Am ieșit afară și am început să plâng. Nu pentru bani.
Pentru mine.
Pentru femeia care a stat ani la rând la masă, așteptând în tăcere pe cineva care nu venea niciodată cu adevărat acasă.
Cu acei bani am făcut ce trebuia. Am terminat casa, dar nu doar renovată — am restaurat-o, păstrându-i sufletul vechi. Apoi am transformat-o într-un mic pensiune culturală. Am numit-o „La Oana”.
În fiecare vară organizăm ateliere de pictură pentru copiii din sat. Gratuit.
Am angajat oameni din Poieni. Am plătit totul. Mi-am luat o mașină modestă, fără rate, fără datorii. Pentru prima dată, nimic nu mă mai ținea legată.
După aproape un an de la divorț, l-am văzut pe Andrei într-o cafenea din București. Întâmplător.
Părea mai bătrân. Sau poate doar obosit.
M-a recunoscut imediat.
— Am auzit… de tablouri, a spus el.
Am zâmbit ușor.
— Da. Casa s-a dovedit o investiție bună.
A vrut să mai spună ceva, dar nu a găsit cuvintele.
Cristina nu era cu el.
M-am ridicat prima.
Afara mirosea a ploaie de vară.
Am urcat în mașină și am pornit spre Poieni. Spre casa mea. Spre viața mea.
Uneori, ceea ce pare pierdere este doar începutul unei eliberări pe care nu ai știut încă s-o numești.
Iar liniștea din ziua în care am întrebat „Cine e Cristina?” a fost, de fapt, primul pas spre libertatea mea adevărată.