După moartea mamei, totul dintre ei s-a rupt mai ușor decât ar fi crezut cineva.
Rămaseră cu o casă și câteva economii, dar în loc de siguranță, venise conflictul. Unul voia să vândă tot. Celălalt voia să păstreze amintirea. Discuțiile s-au transformat în certuri, apoi în răni. Iar într-o zi, în ceva ce nici nu mai putea fi numit familie.
— Și între timp, copilul a rămas singur, a spus avocatul cu voce joasă.
Cuvintele au căzut greu.
— Trebuie să-l găsesc pe fratele meu, a spus Ionuț.
— Încet. Mai întâi copilul. Restul vine după.
În acea noapte, a răscolit casa veche. Printre acte și praf, a găsit o fotografie: el și Andrei, adolescenți, râzând fără griji. O viață care părea din altă lume.
A doua zi a început căutarea.
Adevărul a venit ca o lovitură tăcută.
Andrei fusese internat după un accident. Luni întregi în comă. Când s-a trezit, nu mai știa cine este. Doar fragmente. Umbre.
Iar cineva — o femeie însărcinată — venise zilnic la el, plângând lângă un om care nu o mai recunoștea.
Ana.
Când Ionuț a auzit numele, nu a mai avut nevoie de alte explicații.
Între timp, la centru, un copil mic l-a privit cu ochi curați.
— Îl cunoști pe tata?
— Da… a fost fratele meu.
— De ce nu vine?
Întrebarea a rămas suspendată în aer.
— Îl caut.
Copilul a dat din cap serios.
— Eu pot să aștept. Tata zicea că lucrurile bune vin greu.
Într-o altă zi, același copil i-a spus încet:
— Să-i spui că îmi mai amintesc cântecul nostru.
Și l-a cântat.
Simplu. Strâmb. Dar viu.
Ionuț a rămas fără aer.
Pentru că acel cântec era al lor. Al copilăriei. Al unui timp pe care îl crezuseră pierdut.
În noaptea aceea, nu a dormit.
Dimineața a sunat telefonul.
Ana.
Vocea ei era obosită, dar reală.
— Unde e Andrei? a întrebat el direct.
Pauza a durat prea mult.
— Într-un centru de recuperare. Nu își mai amintește nimic. Dar câteodată… cântă.
Ionuț a închis ochii.
Nu pierduse tot.
Doar fusese prea târziu prea mult timp.
Două zile mai târziu, l-a găsit.
Andrei stătea pe o bancă, privind munții ca și cum nu făcea parte din lume.
— Ne cunoaștem? a întrebat el.
Ionuț s-a așezat lângă el fără grabă.
— Poate nu. Dar știu ceva ce tu ai uitat.
Și a început să cânte.
La început, nimic.
Apoi o tresărire.
Apoi vocea lui Andrei, slabă, dar sigură, a continuat versurile.
Ca și cum ceva adânc, îngropat, s-ar fi trezit.
— Frate… a șoptit el.
Și nu a mai fost nevoie de nimic altceva.
Câteva săptămâni mai târziu, Luca ieșea din centru ținându-i de mână pe amândoi.
Nu perfect.
Nu vindecați complet.
Dar împreună.
Iar Ionuț a înțeles, în sfârșit, că unele drumuri nu se repară prin explicații.
Ci prin întoarcere.
Și prin curajul de a nu mai lăsa familia să se piardă a doua oară.