La șaisprezece minute, Alin a ridicat încet mâinile de pe tastatură.
Nu a fost un gest dramatic. Mai degrabă ca și cum ar fi pus jos un obiect greu pe care îl ținuse prea mult timp.
— Gata, a spus el simplu.
În camera de sticlă, liniștea nu a venit imediat. Camila nu s-a grăbit să reacționeze. A tras laptopul mai aproape, a derulat codul linie cu linie, apoi l-a rulat din nou, fără grabă.
Alin stătea drept, dar în interior era tot o tensiune continuă. Îi treceau prin minte lucruri mărunte și grele în același timp: blocul vechi din Berceni, lumina slabă din bucătărie, mama lui obosită, facturile puse una peste alta ca niște avertismente tăcute. Totul depindea de clipa asta.
Dacă greșea, nu mai avea de unde să o ia de la capăt.
Pe ecran, rezultatul a apărut clar.
Corect.
Nu doar corect. Mai eficient decât soluția echipei care lucrase zile întregi la problema aceea.
Pentru câteva secunde, nimeni nu a spus nimic.
Apoi Camila a închis laptopul încet.
— De unde ai învățat să faci asta?
Alin a înghițit.
— Singur. Noaptea. După muncă.
Ea a dat ușor din cap, ca și cum ar fi cântărit ceva invizibil.
— Și n-ai terminat facultatea?
— Nu. A trebuit să muncesc. După ce a murit tata, mama n-a mai putut singură.
Vocea i-a rămas calmă, dar în spatele ei era o poveste întreagă.
Camila s-a ridicat și a mers spre geam. Orașul se întindea gri și zgomotos dedesubt, indiferent la tot ce se decidea la etajele superioare.
— Știi de ce te-am chemat aici? a întrebat ea, fără să se întoarcă.
— Pentru test?
— Nu.
S-a întors spre el.
— Pentru că vreau oameni care rezolvă probleme, nu oameni care bifează diplome.
A apăsat butonul de interfon.
— HR-ul, te rog.
Alin a rămas nemișcat.
După câteva secunde, a intrat un bărbat cu mapă în mână.
— Pregătiți contractul pentru el, a spus Camila simplu. Intrare imediată. Salariu competitiv. Perioadă de probă standard.
Bărbatul a ezitat o clipă.
— Fără alți candidați?
Camila l-a privit scurt.
— Ba da. Dar pentru alte companii.
Tăcerea care a urmat a fost grea, dar curată.
Alin simțea că nu mai are aer suficient.
— Deci… chiar am reușit? a întrebat el încet.
Camila a încuviințat.
— Da. Ai reușit.
Când a ieșit din birou, totul părea ușor schimbat, deși nimic nu se schimbase vizibil.
La recepție, Andreea l-a privit atent.
— Ai luat?
El a ridicat din umeri, ca și cum încă nu credea.
— Am fost angajat.
Pentru o clipă, nimeni nu a reacționat.
Apoi zgomotele clădirii au continuat: telefoane, pași, uși care se deschid și se închid.
Dar pentru Alin, totul era mai simplu acum.
A ieșit în stradă și aerul rece i-a părut altfel.
Și-a scos telefonul și a format numărul mamei lui.
— Mamă… am reușit.
La capătul celălalt, tăcerea s-a rupt în plâns.
Nu era doar o angajare.
Era începutul unei vieți în care munca lui conta mai mult decât lipsurile din spatele lui.