Andrei a râs scurt, aproape reflex, ca și cum totul ar fi fost o glumă prost interpretată. Dar râsul i s-a oprit brusc când a văzut că nu-mi schimb deloc expresia.
— Glumești, nu? a întrebat el, mai încet.
— Nu.
Cuvântul a rămas între noi ca o linie trasată clar.
S-a ridicat ușor de pe scaun și a privit în jur, verificând instinctiv dacă cineva ne urmărește conversația. Restaurantul era plin: un cuplu mai în vârstă la două mese distanță, doi tineri absorbiți de telefoane, un chelner care se mișca prea lent pentru a nu asculta.
Am scos metrul din geantă și l-am desfăcut calm.
— Stai drept, te rog. Dacă tot vorbim despre „standarde”, măcar să le aplicăm corect.
— Serios? a murmurat el, iritat. Asta faci acum?
— Exact ce ai început tu mai devreme, i-am răspuns.
I-am trecut metrul în jurul taliei, apoi al pieptului, fără grabă, ca și cum făceam ceva complet normal. Andrei a încremenit, neștiind dacă să se retragă sau să rămână.
— Vezi tu, am spus liniștită, și eu am standardele mele. De exemplu, îmi plac oamenii care nu se uită la alții ca la niște proiecte de corectat.
Fața i s-a înroșit, dar nu mai avea controlul conversației.
— Exagerezi, a spus printre dinți.
— Nu, am spus simplu. Doar oglindesc.
Am strâns metrul și l-am pus la loc.
— Ideea e simplă, Andrei. Corpul meu nu e un subiect de discuție. Nu e ceva ce „trebuie îmbunătățit”. Și nici nu e nevoie de aprobarea ta.
A tăcut. Pentru prima dată, nu a avut replica pregătită.
M-am uitat la el o clipă, apoi am continuat:
— Știi care e diferența dintre noi doi? Tu vezi forme. Eu văd atitudini.
Mi-am luat haina și geanta.
— Îți urez succes în continuare. Poate găsești pe cineva care să bifeze toate criteriile tale. Doar să nu uiți un lucru: oamenii nu sunt perfecți. Dar unii măcar sunt decenți.
Am lăsat câțiva bani pe masă și am ieșit.
Aerul de afară era rece, dar curat. L-am inspirat adânc, ca și cum îmi dădea spațiu în piept pe care nu-l știam gol până atunci.
Am mers fără grabă, fără direcție, și pentru prima dată după mult timp, nu simțeam nevoia să explic nimănui nimic.
Seara am mâncat acasă, simplu. Fără salate „corectate”, fără calcule mentale, fără priviri cântărind.
Doar eu.
Iar dimineața următoare, când m-am trezit și m-am privit în oglindă, nu am mai căutat defecte.
Am văzut doar o persoană care nu mai acceptă să fie redusă la o măsurătoare.