Directorul General a citit mesajul fără să mai ridice privirea. Fața lui s-a schimbat ușor, devenind serioasă, aproape rece. A făcut un semn scurt din bărbie, iar doi agenți de pază au apărut imediat lângă masă.
— Vă rog să mă urmați, a spus el politicos, dar fără niciun zâmbet.
Ana a rămas cu furculița în aer.
— Cum adică să plecăm? Noi încă nu am terminat… și vinul ăsta costă o avere!
— Știm exact cât costă, a răspuns Directorul General. — Și știm și cine ar trebui să-l plătească.
Mihai s-a ridicat brusc, încercând să pară stăpân pe situație.
— Este o neînțelegere. Eu sunt client fidel aici!
Directorul s-a uitat la el pentru prima dată direct.
— Nu, domnule. Sunteți soțul doamnei Popescu.
A făcut o pauză scurtă.
— Iar doamna Popescu este proprietara.
Pentru o clipă, nimeni nu a mai spus nimic. Doar zgomotul fin al paharelor și muzica din fundal mai existau, ca și cum realitatea refuza să înghită ce tocmai fusese spus.
Ana s-a uitat la mine, apoi la Mihai, apoi iar la mine.
— Nu… asta e o glumă, a murmurat ea.
Am privit-o calm.
— Nu e.
Mihai a întins mâna spre mine.
— Elena, hai să discutăm…
M-am tras ușor înapoi.
— Am discutat destul în toți anii ăștia.
Directorul General a făcut un semn discret, iar agenții s-au apropiat.
— Accesul dumneavoastră este revocat. Vă rugăm să părăsiți locația.
Ana a început să spună ceva, dar vocea i s-a frânt. Nu mai avea control, nu mai avea replici pregătite.
Mihai a mai încercat o dată să se întoarcă spre mine, dar agenții l-au condus spre ieșire fără ezitare.
Am rămas la masă câteva secunde, privind farfuria neatinsă. Totul părea brusc liniștit, de parcă spațiul respira mai ușor fără ei.
O chelneriță s-a apropiat cu grijă.
— Doriți să vă aduc altceva?
— Un ceai, te rog, am spus. — Și nota.
Am plătit fără să clipesc. Nu pentru consum. Ci pentru închidere.
Când am ieșit pe terasă, aerul de seară era rece și curat. Marea se mișca liniștit, fără grabă, fără zgomot. Pentru prima dată după mult timp, nu mai simțeam nimic apăsător în piept.
A doua zi am sunat avocatul. Totul era deja clar: actele, firmele, proprietățile. Nu mai exista niciun „noi” în acea ecuație.
Doar eu.
Telefonul a continuat să sune zile întregi. Nu am răspuns.
Pentru că, uneori, nu trebuie să mai explici nimic.
E suficient să te ridici, să închizi ușa în urma ta și să mergi mai departe — fără zgomot, dar fără întoarcere.