Ana a închis dosarul fără grabă, ca și cum ar fi pus capăt unui capitol care nu mai putea fi rescris.
N-a fost nimic teatral în gestul ei. Doar o liniște apăsată, controlată, aproape rece.
A tras o foaie din teanc și a împins-o spre masa notarului.
— Este unul dintre contractele de credit, a spus ea simplu. Mai sunt încă cinci.
Laura a încremenit.
— Cum adică… ce legătură au cu mine?
Notarul a coborât privirea pe document. Apoi încă una. I s-a schimbat expresia imediat.
— Sunt împrumuturi active… sume considerabile, a murmurat el.
Ana a continuat, fără să ridice tonul. A mai pus o hârtie pe masă. Apoi încă una.
Foile s-au adunat una peste alta, formând un teanc care părea să apese aerul din încăpere.
— În total, două sute patruzeci de mii de lei, a spus ea rar. Credite acumulate în ultimii doi ani. Dobânzi. Penalități. Restanțe.
Laura a râs scurt, forțat.
— Mihai avea bani. Nu avea cum…
— Nu avea bani, a corectat-o Ana. Avea doar imaginea lor. Iar imaginea asta a fost întreținută din datorii.
Notarul a tușit ușor, ca și cum încerca să readucă discuția în realitate.
— Legal vorbind… cine acceptă succesiunea preia și pasivul.
Cuvântul „pasiv” a căzut greu.
Laura a pălit vizibil.
— Apartamentul… casa… nu sunt ale lui?
Ana a clătinat ușor din cap.
— Sunt ipotecate. Mașina e în leasing. Mai există datorii la stat și penalizări bancare.
Tăcerea care a urmat nu mai era doar liniște. Era prăbușire.
— Nu se poate… a șoptit Laura, dând un pas înapoi.
Ana a strâns dosarul la loc.
— Ba se poate. Și e deja făcut.
Atunci Laura s-a așezat brusc. Toată siguranța ei, tot aerul de control, dispăruseră. Sub machiajul perfect rămăsese doar o femeie tânără, speriată, care nu mai avea unde să se sprijine.
— De ce nu mi-a spus nimeni? a izbucnit ea. De ce m-ați lăsat să ajung aici?
Ana a privit-o calm.
— Pentru că fiecare își trăiește alegerile până la capăt. Nimeni nu le poate trăi în locul tău.
Notarul a intervenit discret:
— Aveți posibilitatea legală să renunțați la moștenire.
Laura a clipit des.
— Și atunci… scap?
— Și atunci nu primiți nimic, dar nici nu preluați nimic, a explicat el.
Ana s-a ridicat de la masă.
— Nu e nimic de salvat aici, a spus ea. Doar adevărul.
Laura a rămas nemișcată, privind masa goală, ca și cum abia atunci înțelegea că tot ce crezuse stabil era, de fapt, construit pe datorii și iluzii.
Ana și-a luat geanta și a făcut câțiva pași spre ieșire.
— Mihai a lăsat în urmă tot ce a putut, a spus ea fără să se întoarcă. Inclusiv consecințele.
Când ușa s-a închis în urma ei, aerul din clădire părea mai ușor.
Iar Ana, pentru prima dată după mult timp, nu mai simțea că duce pe umeri viața altcuiva.