Carmen a simțit un gol ciudat în stomac, ca și cum corpul ei ar fi știut înaintea minții că ceva nu e în regulă. A privit femeia din fața ei, încercând să descifreze dacă e doar o neînțelegere sau un avertisment real.
Nu știa ce să răspundă. Refuzul părea exagerat, acceptul — riscant. În final, a dat din cap ușor.
— Da… bine.
Femeia nu a mai zăbovit. A strecurat rapid un șervețel mototolit în mâna ei și a vorbit aproape fără aer:
— Nu îl deschide aici. Doar când ești sigură că nu te vede nimeni. Te rog.
Apoi a dispărut la fel de brusc cum apăruse, înghițită de fluxul de pasageri și uniforme albastre.
Carmen a rămas nemișcată câteva clipe, privind șervețelul ca pe un obiect care nu aparține lumii obișnuite. Era ușor umed, ca și cum fusese ținut mult timp în palmă.
Și, fără să înțeleagă de ce, i s-a strâns respirația.
A băgat șervețelul în geantă, cu grijă, ca pe ceva fragil. Își spuse că îl va ignora. Că nu e treaba ei. Că totul e o exagerare.
Dar liniștea aceea nu a durat.
În jurul ei, aeroportul continua să vibreze de viață, însă Carmen începuse să observe detalii care nu îi plăceau: trei bărbați în costume închise la culoare, fără bagaje, fără grabă, mișcându-se prea sincronizat pentru a părea întâmplători. Unul dintre ei vorbea discret într-un dispozitiv mic, ascuns.
Inima i-a început să bată mai repede.
Când Andrei s-a întors cu cafeaua, părea schimbat. Mai rigid. Mai tăcut.
— Totul bine? a întrebat ea.
— Da… doar oboseală, a răspuns el prea repede.
Dar privirea lui fugea. Evita contactul. Și asta o sperie mai tare decât orice altceva.
Carmen a înțeles instinctiv că amândoi ascundeau câte ceva.
Și atunci s-a gândit la șervețel.
A vrut să spună ceva, dar vocea femeii îi reveni în minte: „Nu te urca în avion.”
— Andrei… trebuie să plecăm de aici, a spus ea brusc.
El a ridicat privirea, confuz.
— Ce?
Carmen a înghițit în sec.
— Cineva m-a avertizat să nu urcăm. Și oamenii de acolo… nu sunt normali. Ceva nu e în regulă.
Paharul din mâna lui Andrei a alunecat și s-a vărsat pe podea.
Pentru o secundă, nu a spus nimic.
Apoi a șoptit:
— E deja făcut.
Carmen a înlemnit.
— Ce e făcut?
El și-a trecut mâna peste față, tremurând.
— Am semnat. Am fost presat. E un contract cu clauze ascunse… dacă proiectul eșuează, suntem îngropați în datorii. Nu mai avem ieșire.
Carmen simțea cum i se strânge tot corpul.
— Și ce legătură are asta cu avionul?
Andrei a ridicat ochii spre ea. Era panică pură în privirea lui.
— Dacă avionul nu ajunge… datoria dispare.
Tăcerea care a urmat a fost grea, aproape fizică.
Carmen a înțeles fără să mai întrebe nimic.
Nu era o întâmplare. Nu era paranoia.
Era o capcană.
S-a ridicat brusc, i-a prins brațul.
— Nu ne riscăm viața pentru asta. Plecăm acum.
Andrei a ezitat doar o clipă. Apoi a cedat.
Au pornit rapid spre ieșire, împingându-se printre oameni, fără să mai privească înapoi.
În difuzoare, o voce neutră anunța îmbarcarea finală.
Carmen s-a oprit o secundă la ușă, cu inima în gât.
Apoi a tras aer adânc.
Și a ieșit.
Pentru prima dată, nu a ales un zbor.
A ales să rămână în viață.