Primarul și-a mutat privirea de la unul la altul, fără grabă, ca și cum ar fi cântărit nu oamenii din fața lui, ci felul în care judecaseră până atunci.
— Dacă prin „țăran” înțelegeți omul care a ținut locul ăsta în viață când nu mai credea nimeni în el… atunci da, îl cunosc foarte bine.
Costel a lăsat prosopul să-i cadă pe marginea găleții. Zâmbetul lui ironic dispăruse.
— Dom’ primar, nu e cazul să exagerăm…
— Nu exagerez, l-a întrerupt acesta, cu o voce calmă, dar tăioasă. — Când a venit viitura și a luat podul, cine a scos utilajele din noroi? Cine a lucrat trei nopți fără plată?
Nimeni nu a răspuns.
— Școala din sat, continuă el, privind spre frați, a fost reparată când nu mai avea buget. Cine a adus materialele? Cine a plătit din buzunar?
Elena a clipit des, încercând să proceseze.
— Și bătrânii care n-aveau lemne iarna? Copiii fără rechizite? Toți au trecut pe la el.
Costel și-a ferit privirea, ca și cum nu era vorba despre el.
— Eu doar am ajutat, a murmurat.
Primarul a oftat.
— Ai ținut locul ăsta în picioare fără să ceri nimic.
În acel moment, poarta s-a deschis din nou. Avocatul familiei a intrat cu o servietă veche, ușor tocită pe colțuri.
— Îmi cer scuze pentru întârziere… dar trebuie să facem asta acum.
Mama lor s-a așezat pe marginea scaunului, cu mâinile strânse în poală.
Avocatul a deschis dosarul și a citit rar, apăsat:
— „Terenurile, casa și economiile revin exclusiv celui care a rămas și a muncit pământul până la capăt. Lui Costel.”
Pentru o clipă, nimeni nu a respirat.
— Ce economii? a întrebat Mihai, aproape fără voce.
Avocatul a ridicat ușor dosarul.
— Investiții agricole, fonduri locale și economii personale. Aproximativ opt sute cincizeci de mii de lei. Totul administrat pe numele lui Costel, conform voinței tatălui vostru.
Andrei a dat din cap, nevenindu-i să creadă.
— Dar… de ce nu ne-a spus nimeni?
Avocatul a închis dosarul.
— Pentru că nu era ceva de spus. Era ceva de înțeles.
Tăcerea care a urmat nu mai era grea. Era limpede. Fără scăpare.
Elena s-a apropiat încet de Costel.
— Ne pare rău… a spus ea sincer. Am judecat fără să știm.
Costel a ridicat din umeri, simplu.
— Nu trebuie să vă pară rău. Eu n-am făcut nimic pentru aplauze.
Primarul s-a întors să plece, dar s-a oprit în prag.
— Țineți minte ceva, a spus peste umăr. — Nu cel care pleacă lasă ceva în urmă. Ci cel care rămâne și nu se plânge.
Apoi a ieșit.
În curte, tractorul vechi stătea nemișcat lângă mașinile strălucitoare ale fraților.
Dar pentru prima dată, nimeni nu mai vedea diferența ca pe o rușine.
Ci ca pe o lecție.