Sacul de hârtie i-a alunecat din mâini fără ca el să-l mai simtă. Rămăsese nemișcat, cu respirația tăiată, în timp ce dinspre capătul autogării se auzea o voce subțire, cântând un cântec vechi, aproape uitat.
S-a întors încet, de parcă orice mișcare bruscă ar fi putut sparge ceva invizibil.
Sub streșina ruginită, un băiat tânăr stătea ghemuit. Hainele îi erau ude, părul lipit de frunte, iar privirea pierdută în asfalt. Nu părea că se adresează cuiva. Cânta mai mult pentru el, ca și cum melodia îi ieșea fără voie.
Bărbatul a făcut un pas.
Apoi încă unul.
— „Nani, puiule…” a murmurat, fără să-și dea seama.
Vocea băiatului s-a oprit imediat.
A ridicat capul. S-au privit.
Pentru o clipă, autogara, ploaia, oamenii care treceau s-au dizolvat în fundal.
— De unde știți melodia asta? a întrebat băiatul, confuz.
Bărbatul a inspirat adânc.
— De la fiul meu.
Băiatul a ridicat din umeri, cu un zâmbet obosit.
— Eu o știu de când eram mic. Nu știu de unde. Doar… apare.
Cuvintele l-au lovit pe bărbat mai tare decât ploaia.
Privirea lui s-a oprit pe trăsături, pe felul în care băiatul își ținea capul, pe un gest mic, aproape uitat de el însuși. Ceva cunoscut. Dureros de cunoscut.
— Cum te cheamă? a întrebat încet.
— Andrei… a spus băiatul. Așa mi-au zis la centru.
Tăcerea a devenit grea.
Bărbatul s-a sprijinit de un stâlp, încercând să-și țină picioarele.
— Și înainte? Cum îți spuneau înainte?
Andrei a ezitat.
— Nu știu. Nu-mi amintesc.
Ploaia a început să cadă mai tare, ca și cum cerul voia să acopere restul.
Atunci bărbatul a început să cânte. Încet. Nesigur la început, apoi mai clar. Același cântec.
Băiatul a tresărit. A dus mâna la gură.
Genunchii i s-au înmuiat.
— Tata…? a șoptit fără să înțeleagă de ce.
Bărbatul nu a mai așteptat.
L-a strâns în brațe cu o forță care venea din ani întregi de gol. Nu din furie, nu din reproș, ci din lipsa lui.
Andrei a izbucnit în plâns, agățându-se de el ca și cum nu mai voia să-l lase niciodată să dispară din nou.
Au rămas acolo mult timp, sub ploaia care nu mai conta.
Mai târziu, într-un loc mic și cald, cu ceai aburind și miros de pâine, au început să pună cap la cap viața pierdută. Bucăți rupte, ani împrăștiați, drumuri fără nume, instituții, străzi, muncă grea și singurătate.
Nu era ușor. Dar era real.
Când dimineața a venit, ploaia se oprise, iar lumina părea mai blândă decât ziua precedentă.
Bărbatul a rămas nemișcat, privind cum fiul lui doarme, liniștit pentru prima dată după mult timp.
Și a înțeles ceva simplu, dar greu de dus:
uneori nu pierzi oamenii pentru totdeauna — doar îi regăsești mai târziu, când nu te mai aștepți la nimic.