Ploaia îi lovea obrazul Liviei fără milă, amestecându-se cu lacrimile pe care nu mai încerca să le ascundă. Călin rămăsese încremenit, ca și cum scena din fața lui nu făcea parte din realitate. Toate planurile, toate explicațiile logice despre eficiență și profit păreau acum inutile.
Nea Gheorghe a făcut primul pas înainte.
— Dă-mi-l pe ăsta mic — a spus calm, întinzând brațele.
Livia a ezitat o clipă, apoi i-a dat copilul. Bătrânul l-a tras aproape de piept, acoperindu-l cu haina ca să-l apere de ploaie.
— Și pe ceilalți… te rog — a murmurat ea, cu voce stinsă.
Călin a clipit, parcă trezit dintr-un șoc. A luat cei doi copii rămași, cu mișcări stângace, aproape temătoare. Erau mai ușori decât se aștepta. Mult prea ușori.
— În mașină. Acum — a spus el scurt.
Vocea lui nu mai avea nimic din calmul obișnuit.
În câteva minute erau cu toții în autoturism. Aerul cald a început să umple interiorul. Copiii s-au liniștit treptat; unul s-a lipit de Livia, celălalt a adormit aproape imediat.
— De cât timp… e așa? — a întrebat Călin, fără să o privească direct.
— De câteva luni — a răspuns ea. — A plecat soțul. A rămas chiria. Datoriile. Apoi n-a mai fost nimic.
A făcut o pauză.
— N-am spus la nimeni. Mi-era teamă că pierd și munca.
Călin a închis ochii pentru o clipă. Toată lumea lui, construită pe cifre, rapoarte și planuri, s-a fisurat brusc. Îi părea aproape absurd cât de departe fusese de realitate.
A dus-o într-un apartament pe care îl ținea nefolosit, „pentru ocazii”. În aceeași zi a semnat acte, a achitat datorii, a rezolvat tot ce ținea de urgență. I-a oferit un salariu mai mare și stabilitate.
Dar ceva în el nu s-a oprit acolo.
A început să întrebe. Să meargă în depozite. Să vorbească cu oamenii. Să afle poveștile pe care înainte nu le auzea.
Câteva luni mai târziu, Livia locuia într-un spațiu curat, cu copii care începuseră din nou să râdă. Nu mai tremura când îl vedea pe Călin, dar încă îi vorbea cu o politețe prudentă.
Într-o seară, Călin s-a întors în piață împreună cu Nea Gheorghe.
— Ai înțeles acum? — a spus bătrânul, privind în jur. — Nu banii te schimbă. Ci ce alegi să vezi cu ei.
Călin a privit locul unde totul începuse.
Ploaia se oprise de mult.
Și, pentru prima dată, nu s-a mai gândit la cât are.
Ci la ce poate face cu adevărat.