Când Andrei a ridicat capacul cutiei de biscuiți, s-a așteptat la bani puși deoparte, poate câteva economii ascunse. În schimb, a dat peste un teanc gros de documente îngălbenite, legate strâns cu o sfoară veche.
A încremenit.
— Ce înseamnă asta? a întrebat încet.
Ion s-a așezat pe un butuc din apropiere, obosit, ca și cum fiecare respirație îl costa efort.
— Acolo e tot ce ai muncit tu, a spus simplu.
Andrei a scos primul dosar, iritat. A desfăcut filele rapid. Contracte. Terenuri. Acte notariale. Unul după altul. Parcelele se adunau — șapte la număr, toate cumpărate în ani diferiți.
— Ți-am spus să faci casa! De ce ai luat pământ? a izbucnit el.
Ion a ridicat din umeri, cu un zâmbet abia schițat.
— Pentru că zidurile pot cădea. Pământul nu pleacă nicăieri.
Apoi a împins spre el un alt teanc. Hârtii mai noi. Extrase bancare, contracte de transport, facturi.
— Am început cu o mașină. După aia încă una. Am muncit cu ele zi și noapte. Eu la volan, eu la descărcat. Dormeam pe unde apucam.
Andrei simțea cum i se strânge pieptul.
— Și banii mei? Unde sunt? a întrebat, aproape în șoaptă.
Ion a scos ultimul document și l-a întins.
Un extras recent.
Suma era mult mai mare decât și-ar fi imaginat vreodată.
— Aici. Toți. Și încă pe atât, a spus Ion.
Andrei a rămas fără cuvinte. A privit în jur — haine uzate, pereți sărăcăcioși, condiții pe care nu le-ar fi acceptat nici o zi.
— De ce ai trăit așa? De ce nu ți-ai făcut o viață mai bună?
Ion și-a plecat privirea.
— Pentru că unul dintre noi trebuia să strângă din dinți. Tu erai plecat, printre străini. Eu eram aici. Am ales eu să duc greul.
Tăcerea care a urmat a fost apăsătoare.
Apoi Ion s-a ridicat, a scos o cheie și i-a pus-o în palmă.
— Vino cu mine.
Au mers câteva minute, până la marginea drumului. Dincolo de un gard simplu, se ridica o casă solidă. Nu luxoasă, dar clar construită cu grijă.
— Asta e, a spus Ion. Nu o vilă de arătat. O casă de locuit.
Andrei a intrat. Spațiul era aerisit, încăperile bine gândite, fiecare colț avea sens.
S-a oprit în mijlocul camerei și a căzut în genunchi.
Lacrimile i-au venit fără să le poată opri.
Ion s-a apropiat și i-a pus mâna pe umăr.
— Gata, frate. Acum poți să te oprești.
Seara i-a prins la masă, mâncând simplu, în liniște, ca odinioară.
Și abia atunci Andrei a realizat că nu zidurile, banii sau terenurile contau cu adevărat.
Ci faptul că, în timp ce el încerca să construiască departe, cineva aproape a construit pentru amândoi.