Nimeni nu a avut curajul să reacționeze.
Zâmbetele false au dispărut instant, iar sala s-a scufundat într-o liniște apăsătoare. Parcă și aerul devenise mai greu, ca înaintea unei furtuni.
Liana a pășit în față, fără ezitare, privind-o direct pe Ana Victoria.
— Poate că nu am vorbit, a spus ea rar, dar am văzut și am auzit tot. Am crescut în centrul acela pe care îl prezentați ca act de generozitate. Numai că nu era generozitate… era profit.
Un val de șoapte a străbătut mulțimea. Mihai a simțit cum îl lasă puterile.
— Copiii erau flămânzi, hainele donate nu ajungeau niciodată la ei, iar medicamentele dispăreau. Eu am trăit acolo. Știu exact cum funcționa. Și știu cine semna.
A făcut o pauză scurtă, apoi a spus clar:
— Dumneavoastră. Ana Victoria Savelu.
Femeia a sărit în picioare, pierzându-și controlul.
— Este o minciună! a strigat ea. O invenție!
Dar de data aceasta nimeni nu mai era de partea ei. Telefoane ridicate, camere pornite, oameni care șușoteau între ei.
Liana nu s-a clătinat. A întors privirea spre Mihai.
— Nu mi-am dorit să ajung aici. Dar nu mai pot trăi ascunzând adevărul.
El s-a apropiat un pas, tulburat.
— De ce nu mi-ai spus?
Un zâmbet trist i-a atins buzele.
— Pentru că până azi nu am putut.
Tăcerea care a urmat a fost mai puternică decât orice acuzație.
Ana Victoria a izbucnit din nou:
— Scoateți-o afară!
Dar nimeni nu s-a mișcat. Nici măcar cei apropiați ei.
Liana și-a adunat curajul și a spus, pentru toți:
— Nu caut răzbunare. Vreau doar ca oamenii să știe adevărul. Să nu mai creadă în aparențe.
Apoi l-a privit din nou pe Mihai.
— Tu ai intrat în viața mea ca într-un joc. Dar eu te-am iubit sincer. Dacă alegi să rămâi în lumea asta… e alegerea ta. Eu pot merge și singură mai departe.
Câteva clipe, el a rămas nemișcat.
Apoi, fără un cuvânt, și-a desfăcut cravata și a lăsat-o să cadă pe podea.
— Nu mai vreau să joc roluri, a spus simplu.
I-a întins mâna.
Liana a ezitat doar o secundă, apoi a prins-o.
În sală au început aplauzele — unele emoționate, altele nesigure. Ana Victoria a fost condusă afară, fără demnitatea cu care intrase.
În mijlocul încăperii au rămas doar ei doi.
— Ești sigur? a șoptit ea.
— Sunt, a răspuns el. De acum, învăț să te ascult.
Pentru prima dată, chipul lui era liniștit, fără mască.
Afară, o ploaie ușoară spăla străzile, iar lumea părea, în sfârșit, mai curată.
Pentru că, uneori, un singur adevăr rostit la timp poate schimba totul.