Victor nu s-a mai întors niciodată în acel restaurant ca simplu client.
Dar s-a întors.
De data asta, fără anunț.
Fără escortă.
Fără spectacol.
—
Andreea era deja în sală, în uniformă nouă, dar cu aceeași atitudine calmă.
Nu părea schimbată de funcție.
Doar mai sigură.
— Bună seara, domnule Marinescu, a spus ea simplu.
— Victor, te rog, a răspuns el.
A zâmbit ușor.
— Bună seara, Victor.
—
S-a așezat la aceeași masă.
Același loc.
Altă viață.
Chelnerii se mișcau atent.
Totul era mai… curat.
Mai conștient.
—
După câteva minute, Andreea s-a apropiat.
— Vreți să comandați?
El a închis meniul.
— Nu pentru asta am venit.
Ea a ridicat ușor sprânceana.
— Atunci?
— Voiam să văd dacă ai rămas la fel.
— Și?
— Ai rămas.
—
A făcut o pauză, apoi a adăugat:
— Știi… în lumea mea, oamenii ca tine sunt rari.
Andreea a ridicat din umeri.
— În lumea mea, sunt normali. Doar că nu îi observă nimeni.
—
Victor a privit în jur.
— Acum îi observă.
—
După ce a plecat, s-a oprit o clipă în fața restaurantului.
A scos telefonul.
A deschis lista de contacte.
Apoi a închis-o la loc.
Nu mai voia să sune pe nimeni.
Nu mai voia să controleze tot.
—
Pentru prima dată după mult timp, nu mai analiza trădarea.
Analiza liniștea.
—
În zilele care au urmat, a început să schimbe lucruri.
Nu în afaceri.
În oameni.
A verificat contracte.
A schimbat colaborări.
A renunțat la „parteneri” care zâmbeau prea ușor.
Nu pentru că pierduse bani.
Ci pentru că aproape își pierduse viața.
—
Într-o seară, singur în birou, a privit paharul de pe masă.
Gol.
Curat.
A zâmbit amar.
— Uneori nu otrava te omoară… a spus încet.
A făcut o pauză.
— Ci încrederea pusă greșit.
—
Și atunci a înțeles ceva ce nu-l învățase niciun contract:
nu toți oamenii care stau lângă tine sunt de partea ta…
dar uneori, cineva care abia te cunoaște îți poate salva viața.
—
Iar de atunci, Victor nu a mai căutat oameni perfecți.
A căutat oameni drepți.
Pentru că perfecțiunea minte ușor.
Dar caracterul… nu are nevoie de mască.