Durerea a umplut curtea ca o ceață grea, în timp ce ultimele cuvinte răsunau printre suspine.
— N-am apucat să-i strâng mâna… mi-a spus doar să am grijă de mama ei, ca și cum ar fi a mea…
Plânsul celor adunați a izbucnit fără oprire. Soacra și-a dus palmele la piept, tremurând, privind chipul liniștit al tinerei.
— Am fost prea aspră cu ea… a murmurat printre lacrimi. N-a răspuns niciodată urât. Doar tăcea și zâmbea.
Ploaia bătea apăsat în acoperiș, iar aerul devenea tot mai greu, ca și cum durerea tuturor se adunase într-un singur loc.
Preotul s-a apropiat și a rostit încet:
— Sufletul ei are nevoie de liniște. Rugați-vă din inimă.
Și atunci, vocile s-au unit într-un murmur cald. Rugăciunile au început să umple spațiul, ca o mângâiere nevăzută.
Un vânt ușor a trecut peste curte. Lumânările au pâlpâit, dar nu s-au stins.
Soacra a ridicat ochii spre cer și a spus, cu o hotărâre nouă:
— Îți promit că nu-ți voi lăsa copilul singur. Îl voi iubi ca pe sângele meu.
S-a apropiat și i-a atins fruntea cu grijă. În acel moment, norii s-au deschis, iar o rază de lumină a căzut peste sicriu. Cei prezenți au simțit, fără să spună, că ceva s-a schimbat.
Când sicriul a fost ridicat din nou, nu a mai fost greu. S-a mișcat ușor, ca și cum povara dispăruse.
Drumul spre cimitir a fost tăcut. Iar când au ajuns, ploaia se oprise. Pe cer se întindea un curcubeu pal, ca un semn blând.
Ultimele cuvinte au fost rostite, iar pământul a acoperit încet tot ce rămăsese.
Seara, în bucătărie, femeia s-a așezat în fața fotografiei.
— Ai fost un dar pentru noi… a șoptit.
În liniștea casei, din camera alăturată s-a auzit plânsul copilului.
Soacra s-a ridicat imediat, cu lacrimile încă pe obraji.
— Nu te-ai dus de tot… ești aici, prin el.
Și, în acea noapte, pentru prima dată după pierdere, liniștea nu a mai durut.
A devenit începutul unei iubiri care avea să continue.