Tot ce crezuse până atunci se clătina, ca și cum realitatea i-ar fi fost smulsă din temelii.
— Ce vrei să spui? a rostit Clara, aproape fără glas.
Matei nu s-a grăbit. S-a așezat încet, obosit, ca un om care a ținut prea mult timp un adevăr închis în el. Focul din sobă trosnea rar, iar vântul lovea pereții cabanei cu putere. Înăuntru, însă, tăcerea devenise apăsătoare.
— Nu ți s-a spus adevărul despre mama ta, a spus el într-un final.
Clara a înghețat.
— A murit bolnavă… asta știu.
— Asta ți-a fost spus, a răspuns el calm.
Un gol rece i-a coborât în piept.
— Atunci… ce s-a întâmplat cu ea?
Matei a deschis cutia viorii, mângâind lemnul ca pe o amintire vie.
— Mama ta știa prea multe. Lucruri care l-ar fi distrus pe tatăl tău dacă ar fi ieșit la iveală.
Clara a făcut un pas înapoi, negând din instinct.
— Nu… nu poate fi adevărat.
— Nu era doar un muncitor, a continuat el. Ținea evidențele. Știa exact ce se întâmplă cu banii, cu datoriile, cu lipsurile.
Privirea lui s-a ridicat spre ea.
— Și știa că tatăl tău fura.
Cuvintele au căzut greu, fără ocolișuri.
Clara a simțit cum tot ce știa se destramă.
— Nu… șopti ea.
— Lua din salariile oamenilor, din bunuri, din orice putea. Iar când ea a vrut să spună adevărul…
Matei s-a oprit o clipă.
— A murit în acea noapte.
Lacrimile au izbucnit fără control.
— Nu… nu poate…
— Nu știu dacă a fost intenționat sau nu, a spus el încet. Dar moartea ei a fost urmarea faptelor lui.
Clara s-a sprijinit de masă, incapabilă să proceseze totul.
— Și scrisoarea? a întrebat printre lacrimi.
— El a vrut să o distrugă. Eu am luat-o înainte.
— De ce ai făcut asta?
Pentru prima dată, vocea lui s-a îmblânzit.
— Pentru că tu nu ești ca el. Și nu meritai să trăiești în minciuna asta.
Clara l-a privit altfel acum.
— Și tot ce s-a întâmplat… căsătoria…
Matei a inspirat adânc.
— A fost singura variantă prin care te puteam scoate de sub controlul lui. Dacă refuzam, ar fi găsit alt mod să te folosească.
S-a ridicat și a pus o pungă în fața ei.
— Banii sunt pentru tine. Ca să pleci. Ca să începi de la capăt.
Clara a izbucnit în plâns.
Nu din disperare.
Ci pentru că, în sfârșit, vedea o cale.
Dimineața următoare au pornit spre oraș fără să spună prea multe. Tăcerea dintre ei nu mai era grea, ci liniștitoare.
La gară, trenul era gata de plecare.
Clara s-a întors spre el.
— De ce ai făcut toate astea pentru mine?
Matei a zâmbit slab.
— Pentru că nu toți oamenii trebuie să plătească pentru greșelile altora.
Ea a urcat în tren cu inima plină și mâinile strângând scrisoarea.
Când ușile s-au închis, l-a zărit pentru ultima oară pe peron, singur, dar liniștit.
Iar în acel moment a înțeles ceva esențial: trecutul nu mai avea putere asupra ei, pentru că, în sfârșit, își putea construi singură viitorul.