Telefonul a început să vibreze aproape imediat, de parcă momentul nu mai suporta amânare.
Am răspuns, cu inima bătând prea repede.
— Clara? Ce s-a întâmplat? vocea lui Dan era deja încordată.
— Rochia mea a dispărut, am spus. A fost înlocuită… și e un mesaj de la mama ta.
Tăcere.
Apoi, scurt:
— Vin imediat.
Nici nu am apucat să protestez.
Camera părea din ce în ce mai apăsătoare. Naomi se agita, mama stătea rigidă, iar eu încercam să-mi țin gândurile în loc.
Câteva minute mai târziu, ușa s-a deschis brusc.
Dan a intrat fără ezitare. S-a uitat întâi la mine, apoi la rochie.
Privirea i s-a întunecat.
— Unde e? a întrebat.
— Nu știm, a răspuns Naomi.
Fără alte explicații, a scos telefonul și a format un număr. A pus apelul pe difuzor.
Vocea mamei lui a răsunat imediat:
— Dragul meu—
— Unde este rochia Clarei?
Tonul lui era rece, clar.
— I-am făcut un bine, a răspuns ea calm.
Mi s-a strâns stomacul.
— Nu asta te-am întrebat.
— Nu era potrivită. Am ales ceva mai… adecvat pentru familia noastră.
Nu m-am mai putut abține:
— Nu e nunta ta!
Tăcerea care a urmat a fost grea.
— Ba este, într-un fel, a replicat ea.
Dan a închis ochii o secundă, apoi a vorbit rar:
— Dacă rochia nu e înapoi aici în zece minute, nunta nu mai are loc.
Toată lumea a încremenit.
— Nu exagera, a spus ea.
— Nu exagerez.
Nu era urmă de ezitare în vocea lui.
— Clara nu e ceva ce modelezi tu. Și dacă nu înțelegi asta acum, nu o vei înțelege niciodată.
A închis apelul.
Am rămas fără cuvinte.
— Ai vorbit serios? am întrebat încet.
S-a uitat la mine și a zâmbit.
— Da.
Au urmat minute lungi, apăsătoare.
Apoi… o bătaie în ușă.
Dan a deschis.
În prag era un angajat al hotelului. Iar în spatele lui — mama lui.
Ținea husa în mână.
A intrat fără să spună nimic, a pus-o pe pat și s-a uitat la mine.
— Sper că acum e în regulă.
M-am apropiat, am deschis husa.
Rochia mea.
Neschimbată.
Am atins-o, ca să fiu sigură.
Apoi m-am întors spre ea.
— Da, am înțeles.
Zâmbetul ei a apărut, dar s-a stins imediat când am continuat:
— Am înțeles că nu vei mai decide pentru mine.
Tăcere.
Dan mi-a luat mâna.
— Hai.
Am ieșit împreună, fără să mai privim înapoi.
În urma noastră nu a mai rămas nici ceartă, nici tensiune.
Doar liniștea aceea clară care apare atunci când, în sfârșit, lucrurile sunt puse la locul lor.