Vorbele Valentinei au căzut peste Ioana ca un pumn în stomac. Pentru câteva secunde, nici măcar nu și-a găsit glasul. Simțea cum i se strânge pieptul, iar umilința îi ardea obrajii mai tare decât orice ceartă.
— Nu accept să vorbiți astfel despre mama mea, — a spus ea într-un târziu, încercând să-și țină vocea calmă. — Nu profit de nimeni și nu cer nimic de la dumneavoastră.
Soacra și-a încrucișat brațele și a zâmbit cu superioritate.
— Poate nu de la mine, dar din banii fiului meu sigur iei. Crezi că unui bărbat îi convine să-și întrețină și soția, și rudele ei?
Ioana a închis ochii o clipă. Nu era pentru prima dată când Valentina o făcea să se simtă mică, însă acum durerea venea din alt loc. Nu banii o răneau, ci felul în care femeia îi disprețuia familia și trecutul.
— Ștefan știe foarte bine ce fac pentru mama, — a răspuns ea. — Nu ascund nimic.
Valentina a râs scurt.
— Bărbații evită adevărul cât timp le e comod. Dar când o să tragă linie și o să vadă cât „dispare” din casă, să nu spui că nu te-am avertizat.
Apoi și-a luat geanta și s-a îndreptat spre ieșire.
— Și încă ceva… la aniversare ar fi mai bine să nu vii. N-ai face decât să strici atmosfera.
După ce ușa s-a închis, apartamentul a rămas cufundat într-o liniște apăsătoare. Ioana a rămas nemișcată în sufragerie, cu mâinile sprijinite de masă, încercând să-și stăpânească lacrimile.
Gândurile au dus-o înapoi cu ani în urmă, la vremea când îl întâlnise pe Ștefan. Erau tineri, fără bani și fără ajutor, dar plini de planuri. Își construiseră viața încet, cu muncă și sacrificii. Ea nu venise dintr-o familie bogată și nici nu încercase vreodată să pară altceva decât era.
Însă pentru Valentina asta fusese mereu o problemă. Nu hainele, nu studiile, ci faptul că Ioana nu făcea parte din lumea pe care și-o imaginase pentru fiul ei.
Spre seară, Ioana și-a șters ochii și s-a întors la treburile casei. A pregătit cina în liniște, ca în orice altă zi. Când Ștefan a intrat pe ușă, obosit după muncă, ea l-a întâmpinat cu un zâmbet calm.
— Miroase minunat aici, — a spus el după ce a gustat din mâncare. — Parcă niciodată n-ai gătit mai bine.
Ea l-a privit fără să spună ce se întâmplase. Nu voia scandal și nici să-l pună între ea și mama lui. Dar undeva, în sufletul ei, ceva se schimbase. Înțelesese că, dacă nu începea să se respecte mai mult, nimeni nu avea s-o facă în locul ei.
În zilele care au urmat, a pregătit aniversarea cu aceeași grijă ca întotdeauna. A ales un cadou pentru Ștefan, a comandat tortul și și-a călcat singură rochia bleumarin pe care o purtase doar de două ori.
În seara petrecerii, a plecat spre restaurant fără emoția de altădată. Nu încerca să impresioneze pe nimeni. Voia doar să fie prezentă fără să se mai simtă inferioară.
Când a intrat în sală, conversațiile s-au oprit pentru câteva clipe. Ioana nu purta bijuterii scumpe și nici haine extravagante, însă avea pe chip o liniște care atrăgea privirile.
Ștefan a observat-o imediat. S-a ridicat dintre invitați și a mers direct spre ea.
— Credeam că nu mai ajungi, — i-a spus zâmbind, apoi a sărutat-o cu tandrețe. — Acum e completă seara.
Ioana a simțit atunci că toate temerile ei se risipesc încet. Nu avea nevoie să demonstreze nimic. Bărbatul de lângă ea o alesese de mult, iar asta conta mai mult decât orice aprobare.
De la masă, Valentina îi urmărea în tăcere. Nu mai avea aceeași expresie rece și sigură. Pentru prima dată, părea că înțelege că nu poate controla totul.
Petrecerea a continuat cu râsete, muzică și dans. Ioana nu a căutat să se răzbune și nici să-i amintească soacrei vorbele grele. Și-a păstrat demnitatea fără scandal și fără reproșuri.
La finalul serii, când ea și Ștefan au ieșit împreună în aerul rece al nopții, Ioana a simțit o pace pe care nu o mai cunoscuse de mult. Înțelesese că adevărata putere nu stă în a răni pe cineva înapoi, ci în a nu mai permite nimănui să te facă să te simți mai puțin decât ești.