Horațiu s-a oprit atât de brusc, încât Lia aproape s-a lovit de el. În liniștea pădurii, vocea aceea slabă părea imposibilă. Venea dintre copaci, frântă și obosită, dar clar omenească.
— Cine… e acolo…?
Liei i s-a făcut pielea de găină. Simțea cum inima îi bate atât de tare, încât abia mai putea respira. Horațiu privea spre cabana ascunsă între brazi ca și cum ar fi văzut o fantomă.
— Nu… nu poate fi adevărat… — a murmurat el.
Totuși, vocea s-a auzit din nou.
Au înaintat încet prin frunzele ude, iar frigul muntelui le tăia obrajii. Cabana părea gata să se prăbușească. Ușa veche atârna într-o singură balama, iar ferestrele erau acoperite cu scânduri.
Lia și-a făcut curaj și a împins ușa.
Scârțâitul lemnului a umplut încăperea întunecată.
Înăuntru mirosea a fum, plante uscate și umezeală. O rază subțire de lumină cădea prin acoperiș peste un pat improvizat, unde stătea întinsă o femeie foarte slabă, învelită în pături groase.
Când și-a ridicat ochii spre ei, Lia a simțit că i se taie respirația.
— Ana…?
Bătrâna a clipit încet, iar privirea i s-a oprit asupra lui Horațiu.
— Ai venit… băiatul meu…
Vocea îi era atât de slabă, încât părea că se poate pierde în aer.
Horațiu s-a sprijinit de tocul ușii. Fața îi devenise albă, iar ochii i se umpluseră de lacrimi.
Nu reușea să spună nimic.
Lia s-a apropiat încet de pat.
— Cum ați trăit aici atâția ani? — a întrebat ea cu glas tremurat.
Ana a zâmbit slab.
— Muntele are oamenii lui… și Dumnezeu nu m-a uitat.
Abia atunci Lia a observat borcanele așezate pe rafturi, lemnele pregătite lângă sobă și câteva haine curate împăturite într-un colț.
Cineva avusese grijă de ea.
— Cine venea aici? — a întrebat.
Ana a ridicat mâna tremurândă spre fereastră.
— Oamenii de pe munte… pădurarii… ciobanii… Ei m-au găsit după furtună și nu m-au lăsat să mor.
Horațiu a căzut în genunchi lângă pat.
— Mamă… iartă-mă…
Bătrâna și-a întins mâna slabă și i-a atins obrazul.
— Dacă nu te-ar fi durut, n-ai fi venit după mine.
Cuvintele ei l-au lovit mai tare decât orice reproș.
Lia plângea în tăcere. Ani întregi trăiseră cu vina că Ana dispăruse din cauza lor, iar acum femeia aceea fragilă îi privea fără ură.
După câteva minute, Ana a șoptit:
— Vreau să văd satul încă o dată.
Horațiu s-a ridicat imediat să o ajute, însă ea l-a oprit.
— Încet. Mai pot merge și singură.
Au ieșit împreună din cabană, iar aerul rece le-a lovit fețele. Pentru prima dată, pădurea nu li se mai părea înfricoșătoare.
În apropierea mașinii stăteau doi pădurari înalți, îmbrăcați în cojoace groase. Îi urmăreau în liniște.
Unul dintre ei a dat încet din cap.
— E bine că ați găsit-o. Acum duceți-o acasă.
Horațiu le-a mulțumit cu voce joasă, rușinat și copleșit în același timp.
Drumul spre sat a fost liniștit. Ana privea pe geam fiecare copac, fiecare casă și fiecare drum ca și cum le vedea pentru prima dată după o viață întreagă.
Când mașina a intrat în sat, oamenii au început să iasă din curți.
Unii au rămas nemișcați.
Alții și-au făcut cruce.
— E Ana lui Leonte…
— Doamne… trăiește…
Lia simțea cum i se strânge inima văzând uimirea și rușinea din ochii lor.
Ana s-a uitat spre oamenii adunați și a spus încet:
— Să nu vă uitați bătrânii. Când pleacă ei, pleacă și sufletul casei.
Nimeni nu a răspuns. Mulți plângeau în tăcere.
A doua zi, Horațiu a mers la primărie și a trecut casa înapoi pe numele mamei sale. A renunțat la terenul pentru care veniseră și a folosit banii pentru a repara cabana și pentru a-i oferi Anei tot ce avea nevoie.
Iar seara, când bătrâna îi striga din cameră:
— Horațiu, închide geamul, că vine frigul!
el zâmbea fără să-și dea seama.
Pentru că, după opt ani de vină și tăcere, casa aceea avea din nou viață.