Am tresărit când i-am auzit vocea printre zgomotul ploii.
Era calmă, dar hotărâtă. O voce pe care aș fi recunoscut-o oriunde.
— Ana…
Am ridicat privirea speriată.
— Mihai…?
A ieșit dintre mașinile parcate și s-a apropiat repede. Ținea o umbrelă într-o mână, iar pe chip i se vedea o furie rece pe care încerca să o controleze.
Nu era furios pe mine.
Era furios pentru ce văzuse.
Fără să spună nimic, și-a scos haina și mi-a așezat-o pe umeri.
În clipa aceea, ceva din mine s-a rupt. Nu am început să plâng zgomotos. Lacrimile doar au început să curgă în liniște, ca după ani întregi în care mă obișnuisem să înghit tot.
— Am văzut tot, — a spus încet.
L-am privit confuză.
— Tot?
A înclinat din cap.
— Cum a vorbit cu tine. Cum te-a lăsat acolo.
M-am sprijinit de portiera mașinii și am închis ochii pentru o secundă.
Nu mai simțeam doar rușine.
Simțeam că, pentru prima dată, cineva vede adevărul exact așa cum era.
— Hai cu mine, — a spus Mihai. — Nu mai rămâi aici.
M-a urcat în mașină și a pornit căldura. Din portbagaj a scos un prosop și mi l-a întins fără să insiste cu întrebări.
Mâinile încă îmi tremurau.
— Ce căutai acolo? — am întrebat după câteva minute.
A zâmbit obosit.
— Venisem să vorbesc cu Vlad.
Am rămas nemișcată.
— De ce?
Mihai și-a lăsat privirea în jos câteva clipe înainte să răspundă.
— Pentru că firma unde lucrează nu este chiar ce crede el.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Ce vrei să spui?
M-a privit direct.
— Eu sunt proprietarul companiei.
Ploaia lovea parbrizul în ritm constant, dar în mașină se făcuse o liniște grea.
— Nu poate fi adevărat…
— Am investit în firmă acum câțiva ani și am rămas în umbră. Vlad nu știa cine coordonează totul.
Am încercat să procesez informația.
— Și acum?
Privirea lui s-a întunecat.
— Acum știu exact ce fel de om este.
Am inspirat adânc.
— Nu vreau să te răzbuni pentru mine.
Mihai a clătinat încet din cap.
— Nu e răzbunare când cineva suportă consecințele propriilor fapte.
În dimineața următoare m-am trezit într-un apartament mic și liniștit pe care Mihai îl folosea rar. Pentru prima dată după mult timp, dormisem câteva ore fără teamă.
Dar când m-am privit în oglindă, urma de pe obraz încă era acolo.
Și adevărul la fel.
Telefonul a început să vibreze aproape imediat.
Vlad.
Nu am răspuns.
După câteva minute a venit un mesaj:
„Unde ești? Vorbim când te întorci acasă.”
Am privit ecranul și am simțit ceva ciudat.
Nu tristețe.
Distanță.
Alt mesaj a apărut imediat:
„Îmi pare rău. Am greșit.”
Am pus telefonul deoparte fără să răspund.
Prea multe scuze veniseră mereu după prea mult rău.
Mai târziu, Mihai a primit un apel de la birou. L-am auzit răspunzând calm:
— Da. Contractul lui Vlad se încheie astăzi. Și vreau toate rapoartele despre comportamentul lui din ultimele luni.
După ce a închis, s-a uitat spre mine.
— S-a terminat.
Am rămas tăcută câteva secunde.
Nu simțeam bucurie.
Doar ușurare.
În săptămânile care au urmat, Vlad a continuat să mă caute. Mesaje, apeluri, promisiuni că se va schimba.
Nu am răspuns niciodată.
În schimb, am început să fac lucruri pe care le abandonasem de mult.
Am desenat din nou.
Am ieșit singură prin oraș fără să mă simt vinovată.
Am început să respir fără să mă tem de următoarea ceartă.
Într-o seară, stăteam cu Mihai la masă, în liniște.
— Știi ce e ciudat? — am spus după un timp.
— Ce anume?
Am zâmbit slab.
— Credeam că dacă plec, pierd tot.
El m-a privit câteva secunde.
— Și ce ai pierdut, de fapt?
M-am gândit puțin înainte să răspund.
— O minciună în care încercam să trăiesc.
Mihai a zâmbit ușor.
Am privit pe geam. Ploaia se oprise, iar orașul părea mai liniștit decât îl văzusem vreodată.
Și pentru prima dată după mulți ani, viitorul nu mă mai speria.
Pentru că, în sfârșit, viața mea începea să îmi aparțină din nou.