Pentru câteva clipe, zgomotul din restaurant a dispărut complet din jurul meu. Nu știu dacă oamenii chiar tăcuseră sau dacă doar eu nu mai auzeam nimic. Dar liniștea aceea scurtă mi-a dat puterea pe care n-o mai avusesem de ani întregi.
Am mers încet spre masa lor.
Pavel a ridicat ochii și a înlemnit. Pe chipul lui se vedea clar șocul, de parcă apariția mea îi stricase tot scenariul perfect.
Eu însă am rămas calmă.
— Se pare că acel card nu mai funcționează, — i-am spus liniștit. — Poate ar fi bine să încerci cu al tău.
Tamara era gata să izbucnească, însă Pavel s-a ridicat atât de repede încât scaunul a scrâșnit pe podea.
— Cati… ce faci aici?
Am zâmbit ușor.
— M-am gândit să nu lipsesc de la o petrecere plătită din banii mei.
Câteva persoane de la mesele apropiate au întors imediat capul spre noi. Pavel și-a trecut mâna peste față, încercând să-și recapete controlul.
— Cred că e o problemă la bancă… — a murmurat el.
— Nu. Eu am blocat cardul, — am spus clar. — M-am săturat să finanțez mesele și capriciile altora fără să fiu măcar respectată.
Tamara și-a încrucișat brațele, vizibil indignată.
— Ai venit aici doar ca să faci scandal?
M-am întors spre ea fără să ridic vocea.
— Nu. Am venit să pun capăt unui obicei. Acela în care eu muncesc, iar alții se poartă ca și cum li s-ar cuveni totul.
Pavel devenea tot mai agitat. Își căuta portofelul și încerca să salveze aparențele, însă ospătarul stătea deja lângă masă cu nota în mână.
— Domnule, trebuie să achitați consumația, — a spus jenat.
Pentru prima dată după foarte mult timp, Pavel nu mai avea răspunsuri și nici siguranța aceea care mă făcuse ani întregi să tac.
— Bancomatul e afară, — i-am spus simplu. — Poți încerca acolo. Eu nu mai plătesc pentru nimeni.
Am văzut atunci cum i se schimbă privirea. Nu mai era bărbatul ironic și superior care mă făcea să mă simt mică. Era doar un om prins într-o situație pe care nu o mai putea controla.
Am făcut un pas înapoi.
— Vă doresc o seară plăcută.
Și am plecat.
Aerul rece de afară m-a lovit în față, dar pentru prima dată după mulți ani nu m-am simțit slabă. Din contră. Parcă fiecare pas mă desprindea de viața în care trăisem doar pentru ceilalți.
În urma mea s-a auzit ușa restaurantului. Era Vasile.
— Ai avut curaj, Cati, — a spus el zâmbind.
Am inspirat adânc.
— Nu mă mai simțeam puternică de foarte mult timp.
El a clătinat încet din cap.
— Puterea era acolo. Doar că ai uitat de ea.
Am mers câteva minute împreună pe trotuarul slab luminat. Din restaurant încă se auzeau voci și agitație, însă nu mă mai durea nimic.
Pentru prima dată, simțeam că viața mea îmi aparține din nou.
La colțul străzii m-am oprit lângă taxiuri.
— De mâine încep totul de la zero, — i-am spus lui Vasile. — Îmi caut chirie, îmi caut alt serviciu și ies definitiv din umbra lui Pavel.
El a zâmbit mulțumit.
— Și o să reușești.
Am urcat în taxi și, când mașina a pornit, mi-am privit mâinile.
Nu mai tremurau.
A doua zi dimineață mi-am refăcut CV-ul, am pregătit actele și am început să caut apartamente mici pe care să mi le permit singură.
Nu era simplu.
Dar fiecare lucru făcut pentru mine îmi dădea o libertate pe care nu o mai cunoscusem de ani întregi.
Și atunci am înțeles ceva important.
Nu eram femeia timidă și invizibilă pe care ceilalți o vedeau.
Eram Cati.
Iar viața mea abia acum începea cu adevărat.