După ce apelul s-a terminat, Francisca a rămas nemișcată în mijlocul sufrageriei. Ținea dosarul lipit de piept și asculta liniștea din apartament. Pentru prima dată după foarte mulți ani, liniștea aceea nu o mai apăsa.
Era pace.
A inspirat adânc și a început să strângă lucrurile fără grabă.
A intrat mai întâi în bucătărie. A deschis dulapurile și a luat cănile una câte una. Cea cu floricele albastre pe care o folosea Andreea. Cana grea a lui Radu, din care își bea cafeaua fără să observe vreodată cine o spăla sau cine o pregătea.
Le-a așezat pe masă cu calm, ca și cum punea capăt unei vieți întregi de compromisuri.
Apoi a deschis frigiderul. A aruncat ce era vechi și a separat ceea ce îi aparținea. Nu s-a mai întrebat dacă cineva se va supăra sau dacă va avea reproșuri.
Pentru prima dată, nu mai trăia pentru reacțiile altora.
Puțin după ora zece s-a auzit soneria.
În fața ușii stăteau trei bărbați și un camion de mutări. Primul care a intrat a fost domnul Ionescu, un om trecut de cincizeci de ani, cu mâini muncite și o privire blândă.
— Bună ziua, doamnă Francisca. Cu ce începem?
Ea s-a uitat în jurul apartamentului și a răspuns simplu:
— Cu tot ce este al meu.
Bărbatul a înțeles imediat că nu era doar o mutare obișnuită. Dar nu a pus întrebări.
Au început să scoată mobila din sufragerie. Canapeaua pe care Radu stătea ore întregi, televizorul cumpărat din economiile ei, mesele și dulapurile pe care le plătise singură.
Francisca le privea fără să clipească.
Nu mai vedea amintiri în ele.
Vedea doar lucruri pe care le lăsase să cântărească prea mult în viața ei.
Pe măsură ce apartamentul se golea, simțea că și sufletul i se ușurează.
La prânz, camerele păreau mai mari și mai luminoase. Aerul nu mai era greu.
Francisca a rămas doar cu un scaun în bucătărie. Și-a pus apă la fiert și și-a făcut o cafea.
Doar pentru ea.
S-a așezat încet și a băut-o în liniște, fără să se ridice pentru nimeni și fără să se teamă că va fi certată pentru ceva.
După-amiază, mutarea era aproape terminată. În apartament mai rămăseseră doar o valiză mică și dosarul cu actele casei.
Domnul Ionescu s-a apropiat de ea.
— Unde mergem acum?
Francisca a zâmbit calm.
— Acasă.
Bărbatul a dat încet din cap, ca și cum înțelegea mult mai mult decât spusese ea.
Înainte să plece, Francisca a mai privit o dată apartamentul gol.
Apoi a încuiat ușa fără să se uite înapoi.
Seara, când Andreea și Radu s-au întors, au intrat râzând și vorbind între ei. Dar în clipa în care au aprins lumina, amândoi au rămas nemișcați.
Apartamentul era aproape gol.
Nu mai exista canapea, nici televizor, nici mesele pe care le consideraseră mereu „ale casei”.
Pe masa rămasă în bucătărie se afla doar o foaie împăturită.
Andreea a luat-o cu mâinile tremurânde.
„Andreea,
Ți-am oferit tot ce am avut mai bun. Dar am uitat că și eu merit liniște și respect.
Casa aceasta a fost construită prin munca mea și voi decide singură ce fac cu ea.
Aveți timp să vă găsiți propriul drum.
Mama.”
Radu a izbucnit nervos:
— Ce înseamnă asta? Unde sunt toate lucrurile?!
Dar vocea lui nu mai avea aceeași siguranță.
Andreea nu răspundea. Ținea hârtia în mâini și, pentru prima dată după foarte mult timp, înțelegea cât de mult luase de-a gata.
În alt colț al orașului, într-un apartament mic și luminos, Francisca a deschis larg geamul.
Aerul serii a intrat încet în cameră.
Era liniște.
O liniște adevărată, fără reproșuri și fără pași apăsați prin casă.
A pus ibricul pe foc și a zâmbit ușor.
Nu mai era femeia care trăia pentru alții și se pierdea pe sine.
Acum începea, în sfârșit, să trăiască pentru ea.