Am rămas nemișcat câteva secunde, încercând să-mi controlez respirația. În salon se auzeau doar aparatele medicale și pașii grăbiți de pe hol. Ana dormea, palidă și slăbită, iar imaginea ei îmi sfâșia sufletul.
Andrei m-a tras discret mai într-o parte.
— A avut noroc, spuse el încet. Dacă întârzia puțin ambulanța, situația era mult mai gravă.
N-am răspuns. Mă uitam doar la fiica mea și încercam să accept că fusese atât de aproape să o pierd.
În mâna mea strângeam încă bucata de material găsită lângă ea. Literele brodate pe colț îmi răsăreau obsesiv în minte.
D.C.M.
Inițialele lui Dan Cristian Marin.
Ginerele meu.
Un om pe care îl considerasem parte din familie încă din prima zi. Mereu politicos, atent, aparent liniștit. Genul de bărbat care inspira încredere.
Sau poate doar știuse să joace bine rolul.
L-am privit pe Andrei.
— Deocamdată nu spui nimănui ce am găsit. Nici poliției.
M-a privit surprins, dar n-a insistat. Știa că, atunci când luam o decizie pe tonul acela, nimic nu mă putea opri.
Am ieșit din spital fără să atrag atenția. Pe drum, mâinile îmi tremurau pe volan. Nu de teamă, ci dintr-o furie pe care abia o mai puteam ține în frâu.
Casa lor era luminată când am ajuns. Am intrat direct, fără să sun.
Dan stătea relaxat în sufragerie, cu un pahar în mână. Când m-a văzut, expresia i s-a schimbat imediat.
— Domnule Mihai? Ce s-a întâmplat?
M-am apropiat încet.
— Unde este Ana?
A ridicat din umeri, încercând să pară calm.
— Nu știu. Mi-a spus că iese puțin și n-a mai revenit.
Mințea. O vedeam clar în privirea lui.
Am scos materialul din buzunar și l-am aruncat pe masă.
În secunda următoare, culoarea i-a dispărut din față.
— De unde îl aveți? întrebă aproape șoptit.
— Lângă fiica mea.
Tăcerea care a urmat apăsa mai greu decât orice țipăt.
Dan încerca să găsească o explicație, dar cuvintele îi rămâneau blocate.
— Nu eu i-am făcut asta, spuse într-un final.
— Atunci de ce inițialele tale sunt pe bucata asta?
— Pentru că e dintr-o cămașă de-a mea! izbucni el. Dar eu nu am atins-o!
S-a oprit brusc, de parcă realizase că spusese prea mult.
M-am apropiat și mai tare.
— Cine a făcut-o?
A ezitat câteva secunde. Privirea îi fugea spre ușă, apoi spre geam.
Și atunci am înțeles că frica lui nu era frica unui om vinovat. Era frica unui om urmărit.
— Fosta mea soție s-a întors, murmură el. Am crezut că nu mă va mai găsi niciodată.
Am simțit cum mi se golește stomacul.
— Despre ce vorbești?
— E instabilă. A avut probleme grave. Am fugit de ea cu ani în urmă și am schimbat tot ca să dispar. Dar acum știe unde suntem.
M-am uitat la el fără să clipesc.
— Și crezi că ea i-a făcut asta Anei?
Dan a închis ochii pentru o clipă.
— Dacă a vrut să mă lovească pe mine… Ana era cea mai ușoară țintă.
În acel moment, telefonul lui a vibrat pe masă.
Amândoi am încremenit.
Pe ecran apăruse un mesaj de la un număr necunoscut.
Dan l-a deschis cu mâinile tremurânde, dar i-am smuls telefonul înainte să spună ceva.
Era o fotografie făcută în spital.
Ana dormea în salon.
Poza fusese făcută recent, de undeva foarte aproape.
Sub imagine era scris un singur mesaj:
„Data viitoare nu mai are noroc.”
Atunci am simțit un calm rece coborând peste mine. Genul de liniște care apare doar în momentele critice, când nu mai există loc pentru panică.
— Nu va exista o dată viitoare, am spus încet.
În mai puțin de o oră, poliția aflase totul.
Anchetatorii au descoperit rapid că fosta soție a lui Dan avea antecedente violente, internări repetate și mai multe ordine de restricție încălcate. Dispăruse de luni întregi și trăise ascunsă, urmărindu-ne fiecare pas.
Dar obsesia ei a făcut-o să greșească.
Fotografia trimisă de la spital a permis localizarea telefonului.
Au găsit-o într-un apartament abandonat de la marginea orașului. Nu a opus rezistență când au arestat-o. Din contră, zâmbea ciudat, de parcă totul fusese doar un joc pentru ea.
Ana a supraviețuit, deși recuperarea a fost lungă și dureroasă. Cicatricile au rămas, dar încet-încet a început să-și recapete viața.
Câteva luni mai târziu, stăteam împreună într-un parc, privind copiii care alergau printre copaci.
Ana părea mai liniștită.
La un moment dat, și-a sprijinit capul pe umărul meu și a spus încet:
— Tata… în noaptea aia chiar am crezut că nu mai scap.
I-am strâns mâna fără să spun nimic câteva secunde.
— Dar ai reușit, i-am răspuns. Și asta e tot ce contează acum.
Ea a zâmbit slab, privind înainte.
În clipa aceea am înțeles că viața poate schimba totul într-o singură noapte, iar adevărul rareori este atât de simplu cum pare la început. Însă atât timp cât oamenii pe care îi iubești încă respiră lângă tine, există întotdeauna șansa unui nou început.