Mi-am ținut privirea fixă asupra lor, fără să mai simt nevoia să mă apăr. Adrian părea că abia își mai poate controla respirația, iar Corina încă încerca să găsească o explicație care să transforme totul într-o neînțelegere.
Dar adevărul nu mai putea fi ascuns.
— Vila aceasta nu îi aparține lui Adrian, am spus rar. Este trecută integral pe numele meu.
Corina s-a uitat rapid spre el.
— Dar mi-a spus că a cumpărat-o după divorț…
Am clătinat încet din cap.
— Din păcate, nu acesta este singurul lucru despre care te-a mințit.
Adrian a făcut un pas spre mine.
— Ioana, te rog… nu aici…
— Ba exact aici, am răspuns. Pentru că aici ai construit toate minciunile astea.
Am deschis dosarul pe care îl țineam în brațe și am întins câteva documente pe masă.
— Extrase bancare, transferuri și acte semnate de tine. Ai scos bani din companie și i-ai ascuns în conturi despre care credeai că nu voi afla niciodată.
Corina privea foile fără să mai înțeleagă nimic.
— Adrian… spune ceva…
El tăcea.
Iar tăcerea aceea spunea mai mult decât orice explicație.
— Bijuteriile, vacanțele, mașina pe care i-ai oferit-o… toate au fost plătite cu bani luați ilegal din firmă, am continuat.
Corina și-a dus mâna la piept.
— Nu… nu poate fi adevărat…
— Ba da. Și autoritățile au deja toate dovezile.
Adrian a ridicat privirea speriat.
— Ai mers la poliție?
Am inspirat adânc.
— Nu eu te-am distrus. Ai făcut-o singur în momentul în care ai crezut că nimeni nu va afla.
Camera devenise sufocant de tăcută.
Corina s-a îndepărtat încet de el, ca și cum omul din fața ei devenise un străin.
— M-ai mințit în legătură cu tot…
El a încercat să-i atingă brațul.
— Ascultă-mă…
Ea s-a retras imediat.
— Nu mă atinge.
Atunci s-a auzit soneria.
Puternică. Hotărâtă.
Adrian a închis ochii pentru o clipă, de parcă știa deja cine se află la ușă.
M-am dus să deschid.
Doi polițiști stăteau în prag.
— Doamna Marinescu?
— Da.
— Avem mandat pentru domnul Adrian Petrescu.
M-am dat la o parte fără să spun nimic.
Totul s-a petrecut repede după aceea. Întrebări scurte, pași apăsați, zgomotul cătușelor și expresia pierdută a unui om care înțelesese prea târziu că fiecare alegere are un preț.
Adrian nu a protestat.
Poate pentru că știa că nu mai avea ce să nege.
După ce ușa s-a închis în urma lor, casa a rămas într-o liniște ciudată.
Corina stătea lângă masă, cu lacrimile curgând fără să le mai ascundă.
— Îmi pare rău… a spus încet. Eu chiar nu am știut.
Am privit-o câteva secunde și am dat din cap.
— Știu.
Nu ea îmi furase viața. Doar se îndrăgostise de omul greșit.
— Ce o să faci acum? m-a întrebat.
M-am uitat în jurul meu.
La pereții pe care îi alesesem eu.
La casa pentru care muncisem ani întregi.
La liniștea care începea, în sfârșit, să nu mai doară.
— O să încep din nou, am spus.
Corina a plecat fără alte cuvinte.
Am rămas singură în bucătărie și mi-am pregătit o cafea. Aburul se ridica încet din cană, iar pentru prima dată după foarte mult timp nu mai simțeam furie, nici trădare.
Doar libertate.
Și poate că aceea a fost adevărata victorie: nu că am pierdut mai puțin decât credeam, ci că am realizat cât de mult din mine încă îmi aparținea.