Am luat-o pe Lili în brațe fără să mai cer explicații. Când am ridicat-o, am simțit cât de fragilă devenise. Parcă nu mai avea putere nici să se țină singură dreaptă.
Radu a oftat iritat din spate.
— Iar faci teatru… N-are nimic grav.
Nu i-am răspuns.
În clipa aceea, orice cuvânt între noi devenise inutil.
Am ieșit din casă ținând-o lipită de piept, în timp ce în sufragerie muzica mergea mai departe și invitații continuau să râdă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Contrastul acela aproape că mă amețea.
Pentru ei era încă o sărbătoare.
Pentru mine devenise momentul în care înțelegeam cât de mult suferise copilul ăsta în tăcere.
Am așezat-o cu grijă pe bancheta din spate și am pornit imediat spre spital.
Pe drum, Lili a încercat să spună ceva.
— Bunicule…
— Nu te obosi să vorbești acum, i-am spus încet. Sunt aici.
Am condus fără să mă uit înapoi.
Când am ajuns, medicii au venit imediat cu targa și au luat-o din brațele mele. Ușile s-au închis în urma lor, iar eu am rămas singur pe holul rece al spitalului.
M-am așezat pe un scaun și am rămas câteva minute nemișcat, privind în gol.
Apoi am scos telefonul.
Nu mai eram omul care spera că lucrurile se vor rezolva singure. Nu mai eram bătrânul liniștit care accepta orice ca să păstreze pacea în familie.
Am format un număr pe care nu îl mai apelaserem de ani întregi.
— Andrei Popescu sunt. Am nevoie de ajutor imediat.
Vocea de la celălalt capăt s-a schimbat instantaneu.
— Spuneți unde sunteți.
La mai puțin de o oră după acel apel, mai multe mașini de poliție opriseră deja în fața vilei lui Radu.
Vecinii ieșiseră pe la porți și priveau în tăcere luminile girofarelor care colorau strada.
Radu nu mai avea aroganța de mai devreme.
Eleonora încerca să explice ceva precipitat.
— Este o greșeală! Nu înțelegeți situația!
Dar nimeni nu o mai asculta.
După un timp, medicul a ieșit din salon și s-a apropiat de mine.
— Va fi bine, mi-a spus calm. Acum este în siguranță.
Am închis ochii pentru câteva secunde și am simțit pentru prima dată în ziua aceea că pot respira.
Asta conta cel mai mult.
Mai târziu, la secție, polițiștii mi-au confirmat ceea ce începusem deja să bănuiesc.
— Există suficiente dovezi. Și nu pare să fie prima dată când se întâmplă.
Am dat încet din cap.
În adâncul meu știam adevărul de mult timp. Doar că Lili fusese prea speriată ca să vorbească.
Până în ziua aceea.
Când am ieșit afară din clădire, noaptea se lăsase complet peste oraș. M-am urcat în mașină și am rămas câteva clipe cu mâinile pe volan, ascultând liniștea.
Nu mai simțeam furia aceea haotică de la început.
Rămăsese doar ceva rece și clar.
Hotărârea că nimeni nu îi va mai face rău vreodată.
Și că oamenii care distrug viețile altora trebuie, într-un final, să răspundă pentru tot.
Iar eu nu mai eram omul care întorcea privirea sau găsea scuze.
De data aceasta, aveam să merg până la capăt.