Mama nu a dormit aproape deloc în noaptea aceea.
O auzeam prin casă, pășind încet, ca și cum îi era teamă că dacă face prea mult zgomot… totul o să dispară din nou.
Eu stăteam în camera mea veche.
Camera în care plecasem băiat și mă întorsesem alt om.
Pe perete încă mai era fotografia mea în uniformă, cea trimisă înainte de ultima misiune. Rama era prăfuită. În colț, o lumânare arsă până la jumătate.
M-am apropiat încet.
Atunci am înțeles de ce spusese că sunt mort.
Ea chiar crezuse asta.
Pe noptieră era o hârtie împăturită.
Am desfăcut-o.
Era certificatul meu de deces.
Am simțit cum mi se strânge pieptul.
Data.
Semnătura.
Ștampila.
Totul oficial.
M-am așezat pe marginea patului și am rămas cu hârtia în mâini minute întregi.
Mama apăruse în ușă fără să o aud.
Ținea un ceai fierbinte și tremura ușor.
— Ei au venit… după tine, a spus încet.
Am ridicat privirea.
— Cine?
— Doi bărbați în uniformă.
Vocea i s-a rupt.
— Au spus că a fost o explozie… că nu s-a mai găsit mare lucru… doar actele.
Am închis ochii.
Atâtea familii primiseră vești greșite în timpul războiului. Haosul făcea victime și după lupte.
— Și atunci… el a început să se schimbe, a șoptit ea.
Știam că vorbește despre Vasile.
— La început doar bea.
Apoi țipa.
Apoi…
Nu a continuat.
Nu mai era nevoie.
Am privit din nou vânătăile de pe mâinile ei.
Și am simțit o vină cumplită.
Cât timp eu luptasem departe… ea dusese propriul război aici.
Mama s-a apropiat și mi-a atins obrazul.
— Nu te învinovăți.
M-am uitat surprins la ea.
A zâmbit trist.
— O mamă își cunoaște copilul și fără cuvinte.
Apoi a adăugat:
— Important e că te-ai întors.
Dimineața, satul deja aflase.
La poartă au început să apară oameni.
Vecini.
Foști colegi.
Bătrâni care mă știau de mic.
Unii se uitau la mine ca la o fantomă.
Alții plângeau.
Tanti Ileana mi-a pus în brațe o pâine caldă și a început să-și facă cruce.
— Maică Domnului… noi ți-am făcut pomenile…
N-am știut ce să spun.
În schimb, mama a ieșit în prag.
Pentru prima dată după mult timp… dreaptă.
Nu mai părea femeia speriată din seara trecută.
Pentru că nu mai era singură.
Vasile n-a mai apărut două zile.
Dar în a treia seară, când soarele apunea, l-am văzut la poartă.
Treaz de data asta.
Slab.
Neras.
Cu ochii în pământ.
Mama a înlemnit când l-a văzut.
Eu m-am ridicat încet de pe bancă.
El nu s-a apropiat prea mult.
— Eu… am venit să-mi iau lucrurile, a spus încet.
N-am răspuns.
A înghițit în sec.
— Știu că n-am dreptul să cer nimic.
Pentru prima dată, omul acela părea mic.
Foarte mic.
Mama tremura lângă mine.
Dar apoi a făcut ceva ce nu mă așteptam.
A ieșit un pas în față.
— Ba ai un lucru de făcut, Vasile.
El a ridicat privirea.
— Să nu te mai întorci niciodată beat la poarta asta.
Vocea ei nu mai avea frică în ea.
Doar oboseală.
Și demnitate.
Vasile a dat încet din cap.
A intrat, și-a luat hainele în două sacoșe vechi și a plecat fără alt cuvânt.
Nu l-am oprit.
Nici mama.
Când poarta s-a închis în urma lui, ea a rămas nemișcată câteva secunde.
Apoi a început să plângă încet.
Am luat-o în brațe.
— Gata, mamă.
Și de data asta… chiar era gata.
În săptămânile care au urmat, casa s-a schimbat.
Am reparat gardul.
Am vopsit prispa.
Am pus mușcatele înapoi.
Seara, mama făcea mămăligă și ascultam liniștea.
Fără țipete.
Fără muzică dată prea tare.
Fără teamă.
Într-o dimineață, am găsit-o în curte, zâmbind spre soare.
— La ce te gândești? am întrebat.
S-a uitat la mine cu ochii umezi.
— Că uneori Dumnezeu întârzie… dar nu uită.
Și atunci am înțeles și eu.
Nu mă întorsesem acasă doar ca să fiu salvat.
Mă întorsesem… ca să salvez ce mai rămăsese din ea.
Și din noi.