Întrebarea Sabinei a căzut peste încăperea întunecată ca o lovitură seacă. Pentru câteva clipe, Raul a rămas nemișcat, cu mâna pe întrerupător, apăsând mecanic de parcă lumina s-ar fi putut întoarce doar din încăpățânare.
Dar apartamentul rămânea cufundat în liniște și întuneric.
A încercat robinetul din baie. Nimic. A deschis aragazul. Nicio flacără. Cu fiecare secundă, panica începea să-i urce încet în piept.
Sabina îl privea fără să spună nimic. De data aceasta nu mai avea expresia aceea obosită și împăcată cu care trecea peste toate. În ochii ei se citea altceva: realizarea crudă că lumea lor se sprijinise ani întregi pe cineva pe care nu îl prețuiseră niciodată.
Catrina a intrat nervoasă în bucătărie.
— Cum adică nu merge nimic? Sună pe cineva! Fă ceva!
Raul și-a scos telefonul și a încercat să formeze un număr. Ecranul îi afișa sec că serviciul era suspendat. Pentru prima dată după mult timp, nu mai avea o soluție rapidă.
— Dă-i mesaj Alinei, spuse Catrina grăbită. Ea sigur rezolvă.
Dar Alina nu mai era acolo să rezolve nimic.
În același timp, trenul înainta liniștit prin câmpurile ude de dimineață. Alina stătea lângă geam și privea peisajul fără grabă. Simțea în stomac o teamă necunoscută, însă nu mai era frica aceea care o ținea pe loc. Era emoția unui început.
Pentru prima dată după mulți ani, nu se mai gândea câți bani trebuie să trimită acasă sau ce reproș o așteaptă la telefon. În jurul ei era liniște. O liniște simplă, aproape stranie.
Și tocmai acea liniște îi dădea curaj.
În apartament, haosul creștea cu fiecare minut. Catrina umbla agitată din cameră în cameră, deschizând dulapuri și sertare de parcă ar fi căutat o soluție ascunsă.
— Nu putea să plece așa! șoptea ea furioasă. Știa că depindem de ea!
Sabina și-a ridicat încet privirea.
— Tocmai asta e problema, Catrina. Am ajuns să credem că ni se cuvine tot ce făcea pentru noi.
Femeia a rămas surprinsă de propriile cuvinte. Era poate prima dată când spunea adevărul cu voce tare.
Raul s-a așezat greu pe scaun, privind în gol. În minte îi apăreau toate lunile în care Alina muncise fără să se plângă, toate momentele în care îi ceruseră mai mult fără să întrebe dacă ea mai putea.
Acum înțelegea, prea târziu, că întreaga lor stabilitate fusese construită pe sacrificiul unei singure persoane.
În tren, Alina și-a deschis laptopul. În căsuța de mail o aștepta un mesaj vechi de câteva zile: confirmarea unei garsoniere mici din Iași, aproape de centru. Proprietarul o întrebase dacă mai este interesată.
A rămas câteva secunde cu cursorul deasupra tastelor.
Apoi a răspuns simplu:
„Da. Vin astăzi.”
După ce a trimis mesajul, și-a lăsat capul pe spate și a închis ochii. Un gest atât de mic, dar care pentru ea însemna desprinderea definitivă de viața pe care o dusese până atunci.
Acasă, Sabina desfăcea încet scrisoarea lăsată de Alina pe masă. Citea fiecare rând cu mâinile tremurând.
Nu țipa. Nu acuza.
Doar spunea adevărul.
Ani întregi m-am simțit datoare să vă salvez pe toți, iar voi ați uitat că și eu sunt om.
Lacrimile au început să-i curgă Sabinei fără să le poată opri. În sfârșit înțelegea câtă durere încăpuse în tăcerea fiicei sale.
Când trenul a intrat în gara din Iași, Alina s-a ridicat încet și și-a luat bagajul. A coborât pe peron printre oameni grăbiți și a inspirat adânc aerul rece al dimineții.
Orașul fremăta de viață, dar pentru ea totul părea nou.
Nu mai era femeia care trăia pentru nevoile altora și își amâna propria existență. Nu mai era vocea care spunea mereu „da” de teamă să nu dezamăgească.
Era, pentru prima dată, doar ea.
Și când a pornit spre ieșirea din gară, cu geanta pe umăr și pașii nesiguri, a simțit ceva ce uitase de mult că există: speranța.
Pentru că uneori, adevărata libertate începe în clipa în care încetezi să mai porți poverile altora și alegi să-ți salvezi propria viață.