În zilele care au urmat, telefonul Cătălinei nu mai avea liniște. Când suna soacra ei, vocea era dulce, aproape plângăcioasă. Când o apela Ioana, tonul devenea apăsat și plin de reproșuri. Fiecare conversație ajungea în același loc:
„Nu se cade să lipsești.”
„Familia trebuie pusă pe primul loc.”
„Toată lumea o să vorbească.”
După fiecare apel, Cătălina rămânea câteva momente nemișcată, cu telefonul în palmă și privirea pierdută spre geam.
Nu îi plăceau conflictele. Fusese crescută într-o casă modestă, unde mesele în familie însemnau voie bună și povești, nu obligații și ordine. Pentru ea, o aniversare era despre bucurie și oameni dragi, nu despre stat ore întregi în bucătărie în timp ce alții petrec.
Pe măsură ce se apropia ziua de douăzeci septembrie, tensiunea din casă devenea tot mai apăsătoare. Mihai evita discuțiile și vorbea din ce în ce mai puțin. Între dorința de a-și mulțumi familia și sentimentul că soția lui avea dreptate, părea prins la mijloc.
În seara dinaintea aniversării, Cătălina și-a pregătit liniștită hainele. A ales o rochie simplă, bleumarin, fără paiete sau detalii stridente.
Exact genul de lucru care o reprezenta.
Mihai a privit-o din ușă câteva clipe.
— Chiar mergi? întrebă el încet.
Ea și-a aranjat rochia pe umeraș și a zâmbit calm.
— Da. Și pentru prima dată nu mă simt vinovată pentru asta.
A doua zi dimineață, Mihai a plecat devreme la mama lui. Cătălina a rămas singură acasă și a descoperit ceva ce aproape uitase: liniștea.
Și-a băut cafeaua în tihnă, a ascultat muzică și s-a pregătit fără grabă. Nu mai simțea apăsarea aceea familiară care îi spunea mereu să-i pună pe ceilalți înaintea ei.
Seara, restaurantul era plin de râsete și lumini calde. Prietenii au întâmpinat-o cu îmbrățișări sincere, flori și glume. Cineva îi adusese tortul preferat, altcineva o surprinsese cu o carte și câteva rânduri scrise de mână.
Nimeni nu i-a pus o tavă în brațe.
Nimeni nu a tratat-o ca pe o servitoare.
Pentru prima dată după mult timp, se simțea văzută.
La un moment dat, unul dintre prieteni a ridicat paharul și a spus:
— Pentru Cătălina! Și pentru ziua în care a învățat că și ea merită să fie pusă pe primul loc.
Cătălinei i s-au umplut ochii de lacrimi.
Dar nu de tristețe.
Ci de ușurarea pe care o simți când încetezi să te mai sacrifici pentru oameni care consideră asta normal.
În același timp, în apartamentul soacrei, lucrurile mergeau prost. Mâncarea întârzia, Ioana era nervoasă, iar mama lui Mihai bombănea întruna că nimeni nu se descurcă „cum făcea Cătălina”.
Mihai alerga între bucătărie și sufragerie, obosit și iritat.
La un moment dat, cineva a întrebat:
— Dar unde e Cătălina?
De data aceasta, Mihai nu a mai ezitat.
— E la aniversarea ei, a spus clar. Și sincer… acolo trebuia să fie de la început.
În cameră s-a făcut liniște.
Când s-a întors acasă târziu, a găsit-o pe Cătălina pe balcon, cu un ceai în mână și un zâmbet liniștit pe chip.
S-a apropiat încet de ea.
— Cred că abia acum am înțeles, spuse el.
Ea l-a privit calm.
— Ce anume?
Mihai a oftat.
— Că ani întregi am lăsat-o pe mama să decidă ce e important pentru noi. Și că tu ai fost mereu cea care a cedat.
Cătălina nu i-a răspuns imediat.
A privit câteva secunde luminile orașului, apoi a spus simplu:
— Nu voiam să mă cert cu nimeni. Voiam doar să nu mă mai pierd pe mine.
Mihai a luat-o de mână.
Iar din seara aceea, ceva s-a schimbat între ei.
Nu pentru că au avut o ceartă mare.
Nu pentru că cineva a făcut scandal.
Ci pentru că, pentru prima dată, Cătălina a ales să se respecte.
Și uneori, exact asta schimbă totul.