Un an mai târziu, stăteam într-o cafenea mică, aproape de biroul unde lucram.
Ploua liniștit afară.
Înainte, zilele ploioase mă apăsau. Acum îmi plăceau. Aveau ceva sincer în ele.
Mi-am ridicat ceașca de cafea și am zâmbit fără să-mi dau seama.
Telefonul vibra uneori.
Mesaje.
Apeluri.
Oameni.
Dar nu mai trăiam cu frica de a greși, de a dezamăgi, de a nu fi „destul”.
Viața mea era simplă.
Și adevărată.
Atunci ușa cafenelei s-a deschis.
L-am văzut imediat.
Mihai.
A rămas nemișcat când m-a observat.
Parcă îmbătrânise.
Nu fizic neapărat.
Dar ceva din siguranța aceea rece dispăruse.
S-a apropiat încet.
— Pot să…?
Am dat ușor din cap spre scaun.
S-a așezat.
Pentru câteva secunde, niciunul nu a vorbit.
Apoi el a spus încet:
— Arăți bine.
— Sunt bine.
A încuviințat din cap.
Și-a frecat palmele una de alta, ca un om care nu știe de unde să înceapă.
— M-am gândit mult la tine.
Am rămas liniștită.
— Și?
A ridicat privirea.
În ochii lui era ceva ce nu mai văzusem înainte.
Regret.
— Mi-am dat seama prea târziu.
Am zâmbit trist.
— Da.
A înghițit în sec.
— Nu am vrut să te rănesc.
— Dar ai făcut-o.
A tăcut.
Ploaia lovea geamul încet.
— Știi ce e ciudat? am spus după câteva clipe.
— Ce?
— Că eu chiar te-am iubit.
Vocea nu mi-a tremurat.
Pentru că nu mai era durere în ea.
Doar adevăr.
El a închis ochii o secundă.
— Știu.
— Și cred că asta e ce mă doare cel mai puțin acum.
M-a privit confuz.
Am continuat:
— Ce mă doare e că tu nici măcar nu ai încercat să vezi cât de greșit era totul. Ai numit cruzimea „tradiție” și controlul „normal”.
A coborât privirea.
Pentru prima dată… nu se apăra.
— Tata așa a făcut. Bunicul la fel. Toată viața am crezut că așa trebuie.
Am dat încet din cap.
— Știu.
Chelnerița a venit și a lăsat încă o cafea pe masă.
Mihai nici măcar nu o atinse.
— Mai ai putea vreodată să mă ierți?
Am rămas câteva secunde privind ploaia.
Apoi am spus:
— Te-am iertat deja.
El a ridicat capul brusc.
— Atunci…
Am zâmbit ușor.
— Iertarea nu înseamnă întoarcere.
Cuvintele au rămas între noi, clare și definitive.
Mihai a înțeles.
Am văzut asta în felul în care umerii i s-au lăsat încet.
Nu mai lupta.
Și poate pentru prima dată în viața lui… accepta.
M-am ridicat.
Mi-am luat geanta.
El s-a ridicat și el instinctiv.
— Ai grijă de tine, a spus încet.
L-am privit lung.
Nu mai era furie.
Nu mai era iubire.
Doar distanța dintre doi oameni care au înțeles prea târziu că nu toate rănile trebuie transformate în familie.
— Și tu.
Am ieșit în ploaie.
Aerul rece mi-a atins obrajii, dar nu m-am grăbit să deschid umbrela.
Pentru că, pentru prima dată după foarte mult timp…
nu mai simțeam că fug de ceva.
Mergeam doar înainte.
Spre viața mea.