Două săptămâni mai târziu, Marina ieșea din farmacie cu Kira în brațe și o pungă mică de medicamente în mână.
Nu mai număra fiecare leu.
Nu mai mergea cu capul plecat.
Încă era greu. Dar nu mai era disperare.
Când a ajuns aproape de bloc, a văzut o mașină neagră parcată lângă trotuar.
Același jeep.
S-a oprit instinctiv.
Inima i-a tresărit.
Bărbatul a coborât încet și s-a apropiat.
De data asta nu mai părea atât de rece.
Avea cearcăne adânci și o oboseală pe care Marina nu o observase înainte.
— Nu vreau să te sperii, a spus calm. Doar… voiam să vorbim.
Marina a strâns-o pe Kira mai aproape.
— S-a întâmplat ceva?
El a privit spre fetiță.
Kira îl studia serioasă, cu ochii mari.
Și, pentru prima dată, bărbatul a zâmbit cu adevărat.
— Nu. Din contră.
A scos un dosar subțire din mașină.
— Ți-am spus că am probleme cu niște oameni. Adevărul e că… am uitat de mult ce înseamnă să am încredere în cineva.
I-a întins dosarul.
— După ce ai plecat în ziua aia, m-am gândit mult la tine.
Marina l-a privit confuză.
— Pe mine?
— Da. Pentru că tu ai avut mai puțin decât toți oamenii din jurul meu… și totuși ai fost singura care a ales să fie corectă.
Ea a coborât privirea.
Nu știa ce să spună.
— Ce e asta? — a întrebat, atingând dosarul.
— Un contract de muncă.
Marina a clipit surprinsă.
— Poftim?
— Firma mea caută pe cineva la contabilitate și administrare. Nu e muncă ușoară. Dar salariul e bun. Program stabil. Și…
A ezitat o clipă.
— Există și grădiniță pentru angajați.
Ochii Marinei s-au umplut de lacrimi.
— Eu… eu n-am mai lucrat de când s-a născut Kira.
— Știu.
— Și nici experiență mare nu am.
El a zâmbit slab.
— Experiența se învață. Caracterul nu.
Cuvintele au lovit-o direct în inimă.
Pentru că nimeni nu-i mai spusese de mult ceva frumos despre ea.
Kira a început să râdă și să întindă mânuța spre cravata lui.
Bărbatul a rămas nemișcat o secundă.
Apoi, stângaci, i-a prins degetele mici în palma lui.
Și ceva din expresia lui s-a înmuiat complet.
— Cum o cheamă?
— Kira.
A dat încet din cap.
— E frumoasă.
Marina a zâmbit pentru prima dată larg.
— Da. E tot ce am mai bun.
El a privit-o câteva secunde în liniște.
Apoi a spus:
— Atunci merită o viață bună.
Vântul rece a trecut printre blocuri, dar Marina nu l-a mai simțit.
Pentru că, pentru prima dată după foarte mult timp, viitorul nu mai părea o ușă închisă.
Părea… începutul.
Iar în seara aceea, când a adormit-o pe Kira și a pus dosarul pe masă, Marina a rămas câteva minute privind păturica roz.
Aceeași păturică aruncată lângă tomberon.
Și a înțeles ceva simplu:
uneori, Dumnezeu nu trimite miracole în cutii de cadou.
Uneori le lasă ascunse în lucrurile pe care lumea le aruncă.