După povestea cu caietul, ceva s-a schimbat în bloc.
Nu peste noapte.
Dar suficient cât să simt.
Oamenii încă mă salutau.
Încă mă opreau pe scară.
Dar nu mai veneau cu aceeași ușurință să ceară.
Poate pentru că aflaseră.
Poate pentru că și Cristina, fără să vrea, spusese mai departe.
„Să aveți grijă… Găluța ține evidența.”
La început m-a durut puțin.
Nu pentru că mă credeau rea.
Ci pentru că ani întregi încercasem atât de mult să fiu omul pe care toți se pot baza.
Și acum păream… zgârcită.
Dar într-o seară, stând singură în bucătărie și punând murături pentru iarnă, am realizat ceva simplu:
Oamenii se obișnuiesc repede cu sacrificiile tale.
Atât de repede, încât încep să le considere normale.
Iar când te oprești… par ofensati.
În toamna aceea, am început să fac ceva ce nu mai făcusem niciodată.
Am cumpărat ceva pentru mine.
Nu pentru nepoți.
Nu pentru vecini.
Nu „că poate are cineva nevoie”.
Pentru mine.
O mașină de cusut nouă.
Mică.
Albă.
Frumoasă.
Când am adus-o acasă, am stat câteva minute doar uitându-mă la ea.
Parcă îmi era și rușine să mă bucur.
A doua zi, tanti Florica de la doi a venit în vizită.
A văzut cutia.
— Vai, ți-ai luat mașină nouă?
Am dat din cap.
— Și cât ai dat pe ea?
I-am spus.
A fluierat scurt.
— Aoleu… păi de banii ăia ajutai un om.
Am simțit vechea vină ridicând capul.
Reflexul acela vechi:
„Da… poate are dreptate…”
Dar apoi m-am uitat spre bucătăria mea.
Spre mâinile mele crăpate.
Spre anii în care îmi refuzasem aproape orice.
Și am zâmbit.
— Da.
Dar de data asta am ales să mă ajut pe mine.
Florica n-a mai zis nimic.
În seara aceea, am cusut până târziu.
Perdele.
Fețe de pernă.
O rochiță mică pentru nepoata mea.
Iar zgomotul acela ritmic al mașinii de cusut mi-a adus o liniște pe care nu o mai simțisem de ani.
Nu pentru că aveam mai mulți bani.
Ci pentru că, în sfârșit, nu mă mai simțeam vinovată că exist și eu în propria mea viață.
Câteva luni mai târziu, Cristina m-a oprit pe scară.
Arăta diferit.
Mai obosită.
Mai sinceră.
— Gălu…
Am ridicat privirea.
— Ai avut dreptate.
Nu am răspuns imediat.
Ea și-a strâns mâinile.
— M-am obișnuit să cred că mereu o să fie cineva care rezolvă pentru mine.
Tu.
Mama.
Oricine.
A oftat.
— Și cred că aveam nevoie să mă oprească cineva.
Am privit-o câteva secunde.
Apoi am dat din cap.
— Și te-ai supărat pe mine.
A zâmbit trist.
— Da.
Dar mai mult pe mine.
Liniștea dintre noi nu mai era tensionată.
Era… matură.
Înainte să plece, s-a uitat spre mine și a spus încet:
— Să știi că mașina aia de cusut… chiar ți se potrivește.
Am râs.
Și după ce a coborât scările, am rămas câteva clipe în ușă, gândindu-mă la cât de greu învățăm, uneori, un lucru atât de simplu:
Să fii bun nu înseamnă să te lași golit de tot.
Iar oamenii care te iubesc cu adevărat…
vor învăța să respecte și cuvântul „nu”.