Pentru câteva clipe, nimeni de la masă nu a mai scos un cuvânt.
Se uitau la mine de parcă tocmai aș fi spus ceva imposibil. Cristina încerca să zâmbească, dar se vedea că nu știe dacă să creadă sau nu.
— Stai puțin… ce înseamnă că ți-ai cumpărat mașină? a întrebat ea nedumerită.
Mi-am așezat liniștită lingurița lângă ceașcă.
— Exact ce ai auzit. M-am dus la reprezentanță, am ales ce mi-a plăcut și am plătit.
Mihai s-a încruntat.
— Și nu ne-ai zis nimic înainte?
Am ridicat privirea spre ei.
— Ar fi trebuit?
Întrebarea mea i-a făcut să tacă imediat.
Soțul meu și-a dres glasul.
— Ce model e?
— Unul confortabil. Cu cutie automată. Mi-am dorit ceva cu care să mă simt bine la drum.
Nu detaliile despre mașină erau importante. Toți înțelegeau asta.
În cameră plutea o tensiune ciudată. Pentru prima dată, eu eram cea care luase o decizie fără să întrebe pe nimeni, fără să pună nevoile altora înaintea propriilor dorințe.
Cristina a încercat să schimbe tonul.
— Mamă, să nu crezi că nu ne-am gândit la tine… doar că mereu ai spus că nu-ți trebuie nimic.
Am zâmbit slab.
— Așa este. Ani întregi am repetat asta.
Am făcut o pauză scurtă și m-am uitat la fiecare dintre ei.
— Dar adevărul e că nimeni nu s-a întrebat vreodată ce îmi doresc cu adevărat.
Vorbele mele nu erau spuse cu furie. Tocmai calmul le făcea mai greu de ignorat.
M-am ridicat încet de la masă.
— Toată viața am pus pe primul loc familia. Dacă era nevoie de bani, eu găseam soluții. Dacă apărea o problemă, eu o rezolvam. Și, fără să-mi dau seama, am ajuns să cred și eu că rolul meu este doar să ofer.
Fiul meu și-a coborât ochii.
— Nu vă reproșez nimic, am continuat mai blând. Pentru că eu v-am obișnuit așa. Eu am fost cea care a spus mereu „lasă, mă descurc”.
Am luat geanta de pe scaun și am zâmbit pentru prima dată sincer în seara aceea.
— Dar cred că am dreptul ca măcar acum să fac și lucruri pentru mine.
Soțul meu m-a privit atent.
— Și ce ai de gând?
— Mâine plec câteva zile la mare.
Cristina a clipit surprinsă.
— Cu cine?
— Singură.
Toți au rămas tăcuți.
Nu pentru că era ceva grav. Ci pentru că nu mă mai văzuseră niciodată alegându-mă pe mine.
M-am apropiat de ușă, apoi m-am întors încă o dată spre ei.
— Știți care a fost, de fapt, cadoul meu anul acesta? Faptul că am înțeles că nu e prea târziu să trăiesc altfel.
A doua zi dimineață, când am pornit motorul și am ieșit pe șoseaua liberă, am deschis geamul și am lăsat aerul rece să intre.
Pentru prima dată după foarte mulți ani, nu mă grăbeam spre obligații, probleme sau cerințele altora.
Mergeam pur și simplu spre un loc ales de mine.
Și senzația aceea valora mai mult decât orice cadou pe care l-aș fi putut primi vreodată.