Aerul rece care venea din spatele zidului i-a făcut lui Ilie stomacul să se strângă instantaneu.
Nu era doar curent. Era senzația aceea apăsătoare că, dincolo de peretele vechi, exista ceva ascuns de prea mult timp.
A ridicat lanterna și a lovit ușor cărămida cu mânerul șurubelniței. Sunetul s-a întors gol, diferit față de restul zidului.
A mai încercat o dată.
Același ecou scurt.
Clădirea fostului internat era pustie de ani buni, însă în noaptea aceea părea că respiră. Coridoarele întunecate trosneau din când în când, iar umezeala pătrunsese atât de adânc în pereți încât tot locul mirosea a mucegai și timp abandonat.
Ilie nu a dormit deloc după descoperirea aceea.
Dimineața a încercat să le spună celorlalți ce găsise, dar directoarea centrului l-a privit obosită.
— Te rog, nu mai răscoli povestea asta. Orașul abia a început să uite ce s-a întâmplat cu fetele.
Dar el nu putea să uite.
Le cunoscuse.
Patru adolescente dispărute fără urmă cu cinci ani. Caz închis prea repede, fără răspunsuri.
În seara următoare s-a întors singur în aripa abandonată.
Cu o lanternă mai puternică și câteva unelte, a început să desprindă cărămizile una câte una. Mortarul era fragil, ca și cum cineva se grăbise să ascundă ceva.
Pe măsură ce deschidea peretele, aerul devenea tot mai rece.
Și acel miros ciudat — dulceag și umed — devenea imposibil de ignorat.
Când a făcut loc suficient cât să intre, a luminat interiorul.
Dincolo se afla un coridor îngust, construit între două ziduri groase, complet izolat de restul clădirii.
Ilie a înghițit în sec și a pășit înainte.
La capătul tunelului era o ușă veche din lemn, aproape putrezită. A împins-o încet, iar balamalele au scos un scârțâit lung care i-a făcut pielea de găină.
Încăperea dinăuntru era rotundă, cu pereți de piatră și un strat gros de praf pe podea.
În praful acela se vedeau urme.
Urme mici.
Pași.
Lanterna i-a tremurat în mână.
În colțul camerei se afla un raft vechi pe care erau așezate mai multe caiete îngălbenite. Ilie a luat unul și a șters praful de pe copertă.
„Ana – jurnal”.
Primele pagini păreau scrise de o adolescentă obișnuită. Gânduri simple, glume, vise.
Apoi totul se schimba.
Frazele deveneau scurte și pline de teamă.
„Nu mai vreau să stăm aici.”
„Spune că ne protejează.”
„A încuiat din nou ușa.”
„Dacă cineva găsește caietul, să știe că am încercat să plecăm.”
Ultima pagină conținea doar două cuvinte:
„Nu coborî.”
Ilie a simțit cum îi îngheață sângele.
A ridicat instinctiv lanterna și atunci a observat trapa metalică din podea.
Era aproape ascunsă sub praf și ruginită pe margini.
Inima îi bătea atât de tare încât îi acoperea orice alt sunet.
S-a apropiat încet și a atins lacătul vechi.
În mintea lui apărea același gând iar și iar:
„Dacă adevărul a fost aici tot timpul?”
Cu mâinile tremurând, a prins lacătul cu cleștele și a tras puternic.
Metalul a cedat cu un trosnet sec.
Trapa s-a deschis încet.
Un val de aer rece și greu a urcat din întuneric.
Ilie a coborât lumina lanternei spre adâncime.
Și atunci a înțeles de ce cineva zidise locul acela cu atâta grabă.
Nu era doar o ascunzătoare.
Era o dovadă.
O dovadă care putea schimba tot ce credea orașul despre dispariția fetelor.
A rămas nemișcat câteva secunde, apoi a inspirat adânc și a început să coboare treptele înguste.
Știa că după noaptea aceea nimic nu va mai putea fi ascuns.
Pentru că uneori adevărul nu dispare.
Doar așteaptă suficient timp până când cineva are curajul să îl descopere.