În noaptea aceea, Andrei nu a plecat nicio clipă din salon.
Ana dormea cu perfuzia în mână, iar Matei adormise ghemuit pe două scaune lipite, ținând încă în brațe ursulețul surorii lui.
Spitalul era liniștit.
Doar aparatele bipăiau rar pe coridor.
Andrei îi privea pe amândoi și simțea ceva ce nu mai simțise de mult:
vinovăție.
Nu pentru că plecase Laura.
Ci pentru că nu văzuse mai devreme.
Cum Ana slăbise.
Cum Matei devenise prea matur pentru vârsta lui.
Cum în casă se așternuse o liniște grea, falsă.
La cinci dimineața, Ana s-a trezit.
L-a văzut lângă ea și a șoptit:
— Tati…
El s-a apropiat imediat.
— Sunt aici.
Fetița și-a frecat ochii obosită.
— Credeam că pleci și tu.
Cuvintele acelea l-au lovit mai tare decât orice.
A înghițit greu.
— Nu mai plec nicăieri fără voi.
Ana l-a privit câteva secunde, ca și cum încerca să decidă dacă poate crede asta.
Apoi și-a întins mânuța spre el.
Andrei i-a prins-o imediat.
Mică.
Fierbinte.
Fragilă.
Și atunci și-a promis în tăcere că nu va mai lăsa niciodată munca, oboseala sau problemele să-l transforme într-un străin pentru propriii copii.
Dimineața, când soarele a început să intre prin geamul salonului, Matei s-a trezit brusc.
Primul lucru pe care l-a făcut a fost să se uite spre sora lui.
— Ana?
— Sunt bine, a șoptit ea.
Băiețelul a zâmbit atât de ușurat încât Andrei a simțit cum i se strânge din nou pieptul.
Un copil de șase ani nu ar trebui să poarte frica asta.
Doctorul a venit puțin mai târziu.
— Dacă evoluția rămâne bună, mâine puteți merge acasă.
Acasă.
Cuvântul acela nu mai suna la fel.
Pentru prima dată, Andrei s-a întrebat dacă locul în care trăiseră până atunci fusese cu adevărat o casă.
Sau doar un apartament plin de absențe.
În aceeași după-amiază, poliția l-a anunțat că Laura s-a întors.
Voia să vorbească cu el.
Andrei a ieșit pe hol și a rămas câteva secunde privind pe geam înainte să răspundă la telefon.
— Alo? vocea Laurei tremura.
El a rămas calm.
— Copiii sunt bine.
A început imediat să plângă.
— Îmi pare rău… eu doar… aveam nevoie să plec puțin…
Andrei și-a închis ochii.
Cu luni în urmă, poate ar fi început să țipe.
Să întrebe.
Să ceară explicații.
Dar acum nu mai avea energie pentru asta.
— I-ai lăsat singuri.
Tăcere.
— Știu…
— Ana putea să moară.
Vocea lui nu s-a ridicat.
Și tocmai asta a făcut-o mai grea.
Laura a început să plângă și mai tare.
— Putem repara…
Andrei s-a uitat prin geamul salonului.
Matei îi citea ceva Anei dintr-o carte pentru copii.
Încet.
Poticnit.
Dar cu răbdare.
— Nu știu dacă mai putem, a spus sincer.
Și pentru prima dată după foarte mult timp, nu s-a mai simțit obligat să salveze pe toată lumea.
Trebuia să-i salveze doar pe ei.
În seara următoare, când au ieșit din spital, Ana mergea încet între el și Matei.
Afară mirosea a ploaie de vară.
Matei l-a prins de mână.
— Tati?
— Da?
— Acum mergem acasă?
Andrei s-a uitat la amândoi.
Și a zâmbit ușor.
— Nu.
Acum o luăm de la început.