Când băiatul a apărut pe scări cu rucsacul în spate, atmosfera din casă era deja încărcată de suspiciune.
Mara stătea în mijlocul holului cu brațele încrucișate, iar Vlad privea când spre ea, când spre copil, fără să știe ce să spună. Din bucătărie, menajera făcea zgomot inutil cu farfuriile, încercând să evite momentul. Iar Teo, ascuns lângă ușă, urmărea totul cu ochii mari, speriat de tensiunea pe care o simțea.
— Dacă nu ai luat ceasul, atunci arată-ne ce ai în buzunare, a spus Mara rece.
David a rămas pe loc.
Nu pentru că era vinovat.
Ci pentru că știa prea bine privirile acelea. Le mai văzuse și în alte locuri. Oameni care hotărăsc cine ești înainte să apuci să vorbești.
Cu mișcări lente, și-a golit buzunarele.
Au căzut câteva piulițe ruginite, o bucățică de sârmă și o mașinuță stricată. Apoi un bilețel împăturit cu un desen făcut de un copil.
La final, ceva mic s-a rostogolit pe podea.
Un medalion din lemn.
S-a oprit aproape de picioarele Marei.
Femeia a încremenit.
La gât purta de ani întregi un medalion aproape identic, prins pe un lanț subțire de argint. L-a atins instinctiv, apoi s-a aplecat și l-a ridicat pe cel de jos.
Avea aceeași formă simplă și aceeași crestătură fină pe lateral.
David o privea confuz.
— De unde îl ai? a întrebat ea cu o voce schimbată complet.
Băiatul a ridicat din umeri.
— Mi l-a dat cineva… un băiat mai mare de la centru.
Mara a simțit cum îi fuge aerul din piept.
— Cum îl cheamă?
— Alex.
Vlad s-a apropiat atent.
— Mara…
Dar ea nici nu-l mai auzea.
— Fratele meu avea unul identic, a spus încet. Când eram mici, tata ni le-a făcut la amândoi. Dar el a dispărut dintr-un centru de plasament acum mulți ani.
David a clipit surprins.
— Alex are o cicatrice aici? a întrebat arătând spre sprânceană. Și desenează mereu?
Ochii femeii s-au umplut de lacrimi.
— Da… exact așa.
Băiatul a închis ochii o clipă, de parcă încerca să fie sigur.
— Atunci cred că e el.
În hol s-a făcut liniște.
Mara părea că nu mai poate sta în picioare.
— Unde e acum? a întrebat aproape șoptit.
— La centrul din Brașov.
Femeia a început să plângă fără să mai încerce să se controleze. Ani întregi îl căutase fără rezultat, iar răspunsul venise într-un moment în care ea tocmai acuzase pe nedrept un copil.
Vlad s-a întors spre David.
— Și ceasul?
— Nu l-am luat, a răspuns băiatul simplu.
În clipa aceea, menajera a intrat speriată în hol.
— Doamnă… cred că eu l-am mutat când am șters praful. E în sertarul de la intrare.
Rușinea a căzut peste Mara mai greu decât orice reproș.
S-a apropiat încet de David.
— Îmi pare rău, a spus sincer. N-ar fi trebuit să cred ce e mai rău despre tine.
David a ridicat din umeri, obișnuit cu astfel de situații.
Tocmai asta a făcut-o pe Mara să simtă un nod în gât.
— Nu pleci nicăieri, i-a spus ea hotărât.
Băiatul și-a strâns breteaua rucsacului.
— Eu voiam să plec.
— Știu. Dar dacă mai accepți să rămâi… aș vrea să încercăm din nou.
A doua zi au pornit spre Brașov dis-de-dimineață.
Pe terenul centrului, Alex stătea pe o bancă și desena într-un caiet vechi. Când a ridicat privirea și a văzut-o pe Mara, a rămas nemișcat.
Ea a mers direct spre el.
— Te-am căutat ani întregi…
Băiatul — acum aproape bărbat — a făcut un pas nesigur înainte, apoi a îmbrățișat-o atât de strâns încât părea că recuperează toți anii pierduți.
David privea scena de la câțiva metri distanță.
Vlad i-a pus o mână pe umăr.
— Cred că datorită ție, cineva și-a găsit familia.
David a zâmbit discret.
Iar când Mara s-a întors spre el și i-a făcut semn să vină lângă ei, a înțeles că pentru prima dată nu mai era doar un copil tolerat într-o casă străină.
Avea, în sfârșit, un loc al lui.