În salon s-a lăsat o liniște apăsătoare după ce medicul a privit copilul pentru câteva secunde fără să spună nimic.
Ana simțea cum neliniștea îi urcă în piept cu fiecare clipă care trecea. Și-a strâns instinctiv bebelușul la piept, ca și cum simplul gest l-ar fi putut proteja de orice veste rea.
— Vă rog… spuneți-mi dacă e ceva în neregulă, a murmurat ea cu voce tremurată.
Doctorul Mihai părea că își caută cuvintele. În expresia lui nu era doar surpriză, ci o durere adâncă, personală.
S-a apropiat încet de pat și a vorbit aproape în șoaptă:
— Copilul este sănătos. Nu despre el este vorba.
Ana a simțit o ușurare scurtă, dar imediat a înțeles că exista ceva mult mai grav în privirea lui.
— Atunci ce se întâmplă?
Doctorul și-a trecut mâna peste ochi și a inspirat greu.
— Andrei Ionescu… este fiul meu.
Cuvintele au căzut peste încăpere atât de brusc, încât Ana a rămas fără reacție.
— Poftim?
— Sunt tatăl lui Andrei, a spus el mai clar. Asta înseamnă că băiețelul tău este nepotul meu.
Până și asistentele din salon se opriseră din mișcare.
Ana simțea că totul se amestecă în mintea ei. Oboseala, furia și șocul se loveau unele de altele fără să îi lase timp să înțeleagă.
— Nu… nu are cum…
Doctorul a coborât privirea.
— Nu am știut nimic despre tine sau despre sarcină. Andrei a rupt legătura cu mine acum câteva luni. Credeam că doar încearcă să fugă de problemele lui.
Ana și-a strâns maxilarul.
— Nu de probleme a fugit. A fugit de mine și de copilul lui.
Cuvintele ei au lovit direct. Doctorul a închis ochii pentru o clipă, ca și cum ar fi simțit fiecare reproș pe propria piele.
— Îmi pare sincer rău pentru ce ai trăit.
Pentru prima dată după foarte mult timp, Ana nu a mai avut senzația că vorbește cu cineva care încearcă să o judece sau să îi găsească scuze lui Andrei. În fața ei era un om care înțelegea dimensiunea răului făcut.
— Am trecut singură prin tot, a spus ea încet. Sarcină, muncă, frică… toate.
Doctorul a dat din cap cu ochii umezi.
— Și totuși ai reușit să aduci pe lume copilul ăsta și să îl protejezi. Asta spune multe despre tine.
Apoi și-a mutat privirea spre bebeluș, iar vocea i s-a schimbat complet.
— Dar el nu trebuie să crească abandonat. Nu dacă eu pot face ceva.
Ana l-a privit atent, încă neîncrezătoare.
— Ce înseamnă asta?
Doctorul a inspirat adânc înainte să răspundă.
— Nu pot șterge ce a făcut fiul meu. Dar pot să îmi asum partea mea de responsabilitate. Vreau să fiu prezent în viața lui. Și să te ajut, dacă accepți.
Ana a rămas tăcută câteva secunde.
Nu voia compasiune și nici promisiuni goale. Viața o învățase să nu mai creadă ușor în cuvinte.
— Nu am nevoie de milă, a spus ea în cele din urmă.
Doctorul a ridicat imediat privirea.
— Nu este milă. Este datoria mea.
Răspunsul lui a avut o sinceritate care a făcut-o pe Ana să își lase pentru prima dată garda puțin jos.
Medicul a întins mâinile timid.
— Pot să îl țin puțin?
Ana și-a privit băiețelul adormit, apoi pe omul din fața ei. După câteva momente de ezitare, a încuviințat încet.
Doctorul a luat copilul cu o grijă aproape sfântă. Lacrimile îi curgeau fără să mai încerce să le ascundă.
— Bine ai venit, micuțule… a șoptit cu voce frântă.
Ana îi privea pe amândoi și simțea că ceva se schimbă înăuntrul ei. Nu era iertare și nici uitare. Rănile erau încă acolo.
Dar pentru prima dată după luni întregi de teamă și singurătate, avea sentimentul că viitorul nu mai părea atât de întunecat.
Și în liniștea acelui salon, ținându-și copilul aproape de inimă, a simțit din nou ceva ce credea că pierduse: încrederea că viața poate merge mai departe.