Soneria s-a auzit exact la ora stabilită, tăind tensiunea din cameră ca un cuțit. Nimeni nu a avut curajul să se ridice. Doar Sofia și-a păstrat calmul și a mers spre ușă cu pași liniștiți, de parcă știa deja fiecare reacție care urma să vină.
Când a deschis, doi bărbați au intrat în hol. Unul era elegant, îmbrăcat impecabil și ținea sub braț o mapă groasă. Celălalt părea mai în vârstă, cu o servietă veche de piele și o expresie serioasă.
— Bună seara. Sunt avocatul doamnei Sofia, a spus primul bărbat politicos.
În sufragerie s-a făcut liniște completă.
Ionuț a încercat să își păstreze zâmbetul ironic, dar neliniștea i se vedea deja pe chip.
— Ce înseamnă teatrul ăsta?
Sofia s-a întors spre el fără grabă.
— Nu e teatru. E doar momentul în care adevărul nu mai poate fi ascuns.
Avocatul a așezat mapa pe masă și a scos câteva documente.
— Avem aici actele privind transferul acțiunilor companiei dumneavoastră.
Ionuț a încremenit.
— Despre ce transfer vorbești?
Sofia a luat una dintre foi și a întors-o spre el.
— Despre documentele pe care le-ai semnat anul trecut, când îmi spuneai că firma e aproape de faliment și că ai nevoie de ajutor ca să o salvezi.
Elena și-a dus mâna la gură, iar Gheorghe s-a ridicat brusc de pe scaun.
— Nu se poate așa ceva…
Avocatul a intervenit calm:
— Contractul este perfect legal și înregistrat oficial. În acest moment, compania îi aparține integral doamnei Sofia.
Mădălina s-a uitat șocată la Ionuț.
— Cum adică firma nici măcar nu mai era a ta?
Transpirația îi apăruse deja pe frunte, iar siguranța lui obișnuită dispăruse complet.
— Era doar o formalitate temporară…
Sofia a zâmbit amar.
— Exact cum spuneai și despre multe alte lucruri.
Dar nu terminase încă. S-a întors spre bărbatul cu servieta și i-a făcut semn să continue.
Acesta a deschis calm dosarele și a răspândit mai multe extrase pe masă.
— Acestea sunt situațiile financiare actuale: credite neachitate, datorii restante și împrumuturi private. Totalul depășește trei sute de mii de lei.
Elena a rămas fără aer.
— Dumnezeule…
Mădălina a făcut instinctiv un pas înapoi.
— Eu nu știam nimic despre toate astea…
— Normal că nu știai, a spus Sofia. Nici eu nu am aflat imediat. Am început să înțeleg abia când creditorii au început să mă caute pe mine.
Ionuț a ridicat tonul disperat:
— Ți-am spus că rezolv problemele!
— Nu, Ionuț. Mi-ai spus doar ce voiai să aud.
În încăpere s-a lăsat o liniște grea. Nimeni nu mai avea nimic de comentat. Tot ce fusese construit pe minciuni începea să se prăbușească chiar în fața lor.
Sofia și-a îndreptat spatele și a vorbit cu o liniște care cântărea mai mult decât orice reproș:
— Din momentul ăsta, nu mai poți ascunde nimic. Nu mai există nici firma pe care pretindeai că o controlezi, nici siguranța pe care o afișai în fața tuturor.
Mădălina și-a luat geanta fără să privească pe nimeni.
— Eu plec.
Și a ieșit din casă fără să mai aștepte vreun răspuns.
Elena plângea în șoaptă, iar Gheorghe privea în gol, incapabil să proceseze tot ce aflase.
Ionuț rămăsese nemișcat, ca un om care vede pentru prima dată consecințele propriilor alegeri.
Sofia a luat sticla de șampanie de pe masă, a turnat puțin într-un pahar și l-a ridicat încet.
— Pentru adevăr, a spus simplu.
A băut o înghițitură, apoi și-a luat geanta.
Înainte să plece, s-a oprit o clipă în prag și l-a privit pe Ionuț.
— Tot ce am vrut vreodată a fost să fiu respectată.
După ce ușa s-a închis în urma ei, casa a rămas tăcută și rece.
Iar pentru prima dată după mulți ani, Ionuț nu mai avea în spatele lui nici bani, nici aparențe, nici minciuni care să îl salveze.